după orice beție cruntă,
îmi amintesc de Igor,
fostul nostru vecin
din căminul de familiști
de pe strada Burebista.
toți îl știau drept băiat bun.
în aprilie, anul trecut,
nu știu unde și cu cine
se îmbătase,
cum nu-l mai văzuse nimeni
vreodată.
în seara aceea,
a scuipat pe toate ușile,
pe toate mânerele,
urlând ca un posedat
că are COVID
și că vom muri naibii cu toții.
apoi, s-a dezbrăcat
și a alergat gol până în stație
și-napoi.
de atunci,
diminețile
când mi se desface capul
și nu-mi pot aminti
cum am ajuns aseară în pat,
mă gândesc la Igor –
oare ce simțea a doua zi,
când și el, și noi eram vii (?)…
