15 ani. Republica Moldova-România?

15 ani. În mâna dreaptă – un pașaport din care se ivește un bilet cu direcția dus: IAȘI, ROMÂNIA. În mâna stângă – o va- liză cu roți tocite. La picioare – niște plăci tectonice care făceau sub mine cutremur. Deasupra capului – aveam un roi de albine neliniștit, care, în loc să pună bazele unui stup, înțepau cu intensitate la fiecare pas făcut. Microbuzul încărcat cu încă 15 valize exact ca ale mele, aștepta în fața gării, îmbrăcat într-o mantie de ceață. Până mi-am văzut și eu valiza pitită între scaune, unul din omuleții de pe umăr încerca să-mi șoptească printre pierceurile cuminți c-ar trebui să-mi las visurile și visele pe partea asta de Prut, să las microbusul să-și urmeze direcția, că sigur nu-i și direcția mea.

În urmă cu trei ani, am terminat gimnaziul în Republica Moldova, iar printre opțiunile de liceu se ascundea, în depărtare, și opțiunea de a face liceul în România, însă n-am luat-o în serios decât cu trei zile înain- te de începerea perioadei de înscriere pentru admitere. Trei zile în care am reușit să adu- năm toate actele bune de pus într-o mapă cu șină și de trecut Prutul. Trei zile foarte solicitante și nesfârșite, pline de griji care s-au evaporat abia după ce am pus piciorul în orașul care urma să devină locul meu de suflet. Trei zile care marcau începutul unei rotații complete, plină de temeri, dar care aveau să mă transforme frumos. Cu toate că aceste 3 zile au fost acaparate de stres s-a do- vedit că urmau altele și mai grele emoțional.

Zilele nesfârșite de până la apariția rezultatelor pe ISJ Iași. Zilele în care ardeam de nerăbdare să mă plimb prin părțile vechi ale orașului. Zilele în care speram că pot pune pauză timpului și să nu mă mai despart de acasă. Zilele în care grijile legate de ce? cum? Unde? când? nu mai dispăreau. Și zilele-operațiuni: ultima zi de acasă și prima zi de Iași. La câțiva ani distanță mă întreb: care din zilele-operațiune a fost cea mai grea, ultima zi de acasă sau prima zi de Iași?

Probabil că e genul de întrebare care nu cere un răspuns concret, cu toate astea îmi amintesc cert că mintea mea, în cele 48 de ore, s-a dat cu rollercoaster-ul pe gratis. Primele 24 de ore au fost pline de despărțiri, despărțirea de drumurile noroioase, despărțirea de zâmbetele cunoscute, despărțirea de imagini pe care le cuprinzi cu ochii, despărțirea de bancnotele cu Ștefan, despărțirea de ochi familiari, despărțirea de viața de acasă și de tot ce îmi aparținea. Următoarele 24 de ore au trecut în nebunia începutului, pe de o parte, nesimțite, pe de o altă parte, simțite mult prea departe, haosul persista, dar știam că eu sunt cea care trebuia să aranjez haosul pe rafturi, eu și timpul. Orele cu soare din ciclul de 24 consider că au trecut mult mai rapid, comparativ cu cele de noapte, care păreau un negru de neînvins, un negru hoț, care te-a plasat într-un spațiu-timp aleatoriu, care după ce s-a lăsat șters de o dimineață, a continuat să-și mai scuture frunzele

printre clipe. Cu toate că-mi sunt niște ore întipărite vag în minte, temerile mele de atunci au persistat încă cel puțin o lună, până m-am asigurat că totul e ok, sunt în siguranță, iar asta e noua mea lume care m-a primit cu brațele cât un soare.

Totuși, care au fost problemele ce s-au înșiruit în fața unei minți de 15 ani?

Despărțirea. Fiecare despărțire e dureroasă, mai ales dacă ai 15 ani, iar acasă e ceva-ul de care te desparți. Ideea că acasă rămâne trecut, mă teroriza, iar ideea că largul care mi se arată în față e doar cont propriu se depozita în lacrimi ținute cu forța sub pleoape. Această despărțire prematură m-a ajutat să trec peste alte despărțiri viitoare mai ușor și să înțeleg că unele lucruri trebuie să se întâmple. În același timp, această despărțire m-a pus în fața oglinzii, mi-a deschis ochii și m-a pus la acțiune, mi-a dat de înțeles că mama e departe și e mult necunoscut. Astfel, am învățat să ies de la școală, să trec pe lângă blocuri în drum spre cămin și să devin tolerantă la mirosul de mâncare gătită în casă. Am mai învățat că o valiză bine făcută se începe de luni și se termină vineri, nu că aș fi pus mare lucru acolo, ci pentru că așa numărarea zilelor era mai ușoară. Tot așa am învățat cum să plâng silențios pe întuneric, într-o cameră cu alte 5 povești și, în același timp, să ignor alte plânsuri, care, ca și al meu, voiau să fie silențioase.

Distanța, un alt semn de întrebare, căruia nu-i pot dezlipi linia verticală nici astăzi. Distanța fizică rămâne distanță, oricât de mult n-am tăia curbele sau dealurile din ea, iar distanța morală e vulcan activ, care mocnește, mocnește până explodează și realizezi că nici după timpul bisect nu ai învățat cum să gestionezi dorul.

Totul va fi bine? La 3 ani distanță, pot spune, cu certitudine, da, totul va fi bine. Deși azi, întrebarea asta are un răspuns pozitiv, la început năștea alte milioane de întrebări, de la întrebări existențiale până la „câți bani mai am până vineri?”, ultima din ele a pus involuntar bazele unei educații financiare, iar restul au fost câte o nouă cărămidă care a ajutat la construirea persoanei mele. Întrebările astea, apărute în șir indian, m-au maturizat imediat, exact cum a spus și un prieten de-al meu „de parcă ai mei 17 ani au fost acum 10 ani”, în sens că grijile multe au venit simultan și au dat gata timpul. Cu toate că întrebările astea au furat din timp, e frumos să înțelegi, peste an, că majoritatea își au răspunsul în univers și e suficient să apară un catalizator ca întrebarea și răspunsul să se întâlnească.

15 ani. Schimbările au fost grele, problemele păreau multe, dar orice lucru frumos cere sacrificii, astfel încât clipa actuală mă face să consider zborul peste Prut una din cele mai bune decizii.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Iurie Colesnic

Stejarul Unirii

Trecutul ni se prezintă astăzi ca un tablou cu figuri și umbre… Și-n acea aglomerare cețoasă  distingem cu greu chipurile unor oameni care au fost.

Noutăți
Adelina Labic

Frica nr. 2

Cartea de poezii Tot mai multă splendoare a Alinei Purcaru, recunosc, se citește dintr-o suflare, dar cu imperioasa necesitate de a te opri pentru a

Noutăți
Raia Rogac

Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”: 145

Mariana Harjevschi: „Am putea spune că astăzi Chişinăul a devenit un adevărat oraş al bibliotecilor” Doamnă director general, sărbătorirea aniversărilor o dată la cinci ani

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *