Iulian Ciocan a scris cinci cărți despre Chișinău, capitala Republicii Moldova, o mică țară care a suferit de pe urmele legilor dure ale geopoliticii de-a lungul istoriei sale turmentate, a cărei independență începe odată cu dizlocarea URSS-ului în 1991. Până acum, numai al doilea (Tărâmul lui Sasha Kozak, Tracus Arte, 2011) și al patrulea (Dama de cupă, Polirom, 2018) au fost traduse în franceză cu titlurile Le royaume de Sasha Kozak (Belleville éditions, 2017) și L’empire de Nistor Polobok (Belleville éditions 2021). Continuând explorarea operei sale romanești – mereu cu aceeași traducătoare (traducerea din română fiind tot timpul încredințată Floricăi Courriol) –, editurile Tropismes (nume nou pentru editurile Belleville) au publicat, luna aceasta, versiunea franceză a unui alt roman al scriitorului moldovean de limba română. Dar, în timp ce ne așteptam să vedem traducerea ultimului roman (Clovnul, Polirom, 2021), ei ni l-au propus pe al treilea (Iar dimineaţa vor veni ruşii), cu toate că era neglijat anterior.
Început înainte de anexarea Crimeei și de evenimentele din Dombass, Iar dimineața vor veni rușii exprimă cele mai profunde frici ale moldovenilor:
„Un astfel de proiect narativ, neavând nimic forțat, prindea rădăcini în realitatea imediată. Frica Transnistriei lui Smirnovici (n.a. – aluzie la Igor Smirnov, omul puternic din Tiraspol care a fost, timp de 20 de ani, președinte separatist în stânga Nistrului) nu era impusă doar intelectualilor radicali, istericați sau panicați, dar pătrunsese profund în subconștiința tuturor persoanelor moderate și echilibrate” (p. 49).
Autorul, scrutând viitorul, își imaginează ocuparea Moldovei de către forțele pro-ruse ale republicii separatiste din Transnistria (aflată la graniță cu Ucraina, Transnistria, având în mare parte vorbitori de limba rusă, din 1990 și-a proclamat independența față de Moldova (înainte chiar de independența celei din urmă). Iar războiul de la Nistru din 1992 dintre moldovenii vorbitori de limba română și vorbitorii de limba rusă din Transnistria – conflict la care participă armata rusă aflată pe teritoriul Transnistriei – nu a schimbat nimic). Când a fost publicată în 2015, această distopie, care se voia realistă, își contura deja valoarea premonitorie, valoare sporită de recenta invazie a Ucrainei de către Rusia. De acum înainte, datorită impactului emoțional mărit de acest război, cititotul francez ar trebui, fără îndoială, să se simtă mai vizat.
Prin personajele truculente din toate categoriile sociale, care permit sondarea fundalului social și politic al epocii, această primă distopie a lui Iulian Ciocan periază portretul „cenușiu” al Chișinăului „înghițit de Tranziția” post-socialistă și aruncată în „rapacitatea capitalistă”, livrându-ne viziunea foarte pesimistă a unei lumi în plină decădere minată de sărăcie și corupție, egoism și lașitate. Textul se concentrează, în special, să înfățișeze mediocritatea extremă a unei lumi literare moldovenesti limitate la o superficialitate comodă, unde unii primesc chiar plăcere de la faptul că își bat joc de alții.
Iulian Ciocan construiește o structură narativă complexă și eficace, alternând periodic între două fire narative care se desfășoară în timpuri diferite și care nu progresează cu aceeași viteză. Este prezentă însă aceeași utilizare a timpului trecut și a persoanei a treia, care unifică acest tricotaj între capitole impare și pare. Populat de numeroase personaje și dându-și timp, povestea principală se deschide în vara anului 1995, la numai patru ani de la emanciparea Moldovei față de Rusia sovietică, și se termină un an mai târziu, menajând mai multe flashback-uri lungi, revenind la învățăturile literare și romantice ale eroului său, Marcel Poudre. (Din 15 capitole ale primului fir narativ, unul este consacrat copilăriei și învățăturii literare a eroului, în timp ce două capitole întregi relatează primele și, mai cu seamă, dezastruoasele experiențe amoroase.)
Acest tânăr moldovean, licențiat în Litere, care tocmai și-a obținut diploma la una dintre cele mai prestigioase universități din România, revine la Chișinău, având în valiză manuscrisul primului său roman, care povestește ocuparea Moldovei de către rușii din Transnistria în 2020, într-o contra-utopie anticipativă: „o idee curioasă”, potrivit prietenului său Blima, „cu toate că, dacă mă gândesc mai bine, aceasta s-ar putea întâmpla cu adevărat”. Încercând cu greu să îl editeze, el va fi nevoit să găsească diverse mijloace pentru a supraviețui, iar când, în sfârșit – Ultima eliberare (această așa-zisă eliberare fiind ultima, pentru că trebuia să „eradicheze orice aluzie posibilă la românitate și occidentalism”) – va găsi un editor, îi va fi intentat un proces kafkian pentru că a scris „prostii care subminează Statul”, ficțiunea invadând realitatea. Al doilea fir narativ adaugă o abilă povestire în ramă, romanul eroului său Marcel Poudre invitându-se în cel al lui Iulian Ciocan.
Cu mai puține personaje și cu o succesiune a evenimentelor mai rapidă – pentru a-i accentua aspectul terifiant –, povestea se desfășoară cu precădere în ultimele zile din iunie 2020, apoi sare în septembrie, povestindu-ne cum Nicanor Pigeonneau, profesor de limba latină, în vârstă de 60 de ani, moldovean, dar care deținea și pașaport românesc, rămâne blocat în timpul invaziei din Republica Moldova, invazie realizată de „soldații lui Pufin”. Nu a reușit să se refugieze în România, așa cum au făcut-o mulți alții, căci pașaportul său era expirat. Îl va uita însă în buzunar și acest „fleac” va avea „sechele hipertrofiate”, devenind pentru noile autorități motiv de arest.
Această contrucție narativă introduce o comparație între două epoci, autorul subliniind un fel de simetrie a absurdului care guvernează destinul celor doi eroi și își întărește, astfel, viziunea pesimistă. Acești doi eroi surprinzător de onești sunt într-un contrast vizibil cu contemporanii lor. Marcel Poudre crede în valoarea novatoare a romanului său și, dacă nu a îndrăznit să își încerce norocul în România, el speră să găsească ușor un editor la Chișinău. O naivitate care-l face simpatic, regăsită și atunci când Arcadié Lhérissé își încurajează, fără niciun complex, echipa de profesori să comploteze. El a fost singurul care s-a îngrijorat: „Este oare normal să facem astfel de lucruri?”
Cât despre Nicanor Pigeonneau, fiind un admirator fervent al României, el nu pare a fi pregătit să își vândă sufletul pentru a-și salva pielea, predând o limbă moldovenească scrisă în chirilică – cum se întâmpla pe timpurile sovietice – și văduvită de savoarea cuvintelor românești: „întreaga sa ființă s-a opus unei asemena ignominii”.
Și aceste două personaje mai având și niște convingeri literare și morale, nu mai pot supraviețui într-o Moldovă coruptă din 1995 ori din 2020, fie că este sub „jugul româno-occidental” sau rus. Douăzeci și cinci de ani separă aceste două povești, iar pentru oamenii mici sărăcia rămâne aceeși. Această schimbare politică nu poate decât să îi facă să spere ironic la „multă votcă ieftină” pentru a se îmbăta cu prietenii și a-și uita mizeria. Dintre ei, doar câțiva nostalgici ai epocii sovietice se vor putea convinge că viața lor „este mai frumoasă ca niciodată”.
Iar dimineața vot veni rușii este o farsă satirică și grotescă, îndreptându-se spre absurd, care se bazează pe caricatură, pe îngroșarea culorilor și nuanțelor „pentru crearea unui impact și mai puternic”.
Atribuind personajelor sale nume ridicole, autorul nu se preocupă de subtilități psihologice, iar stilul său familiar, alert și colorat, bazându-se pe resurse onirice, se axează pe multe detalii prozaice și pe o cruditate sexuală insistentă, vizând doar râsul critic. Acest tip de povestire bufonă funcționează bine atunci când autorul reușește să surprindă și se dovedește inventiv, chiar delirant. În caz contrar, textul poate deveni greoi și plictisitor.
Tot ce ține de lumea literară se dovedește a fi astfel deosebit de hilar, rezonând, în plus, cu multă autenticitate pentru că Marcel Poudre pare deseori purtătorul de cuvânt al autorului. (Marcel Poudre împărtășește în special gusturile autorului pentru SF, în timp ce naratorul face aluzie la un personaj din romanul său Regatul lui Sasha Kozak).
Iulian Ciocan pune în scenă cu umor și strălucire un autor clasic într-o întâlnire școlară, un editor puternic și disprețuitor care încalcă regulile nobile ale profesiei, a cărui viață va fi devastată de un binemeritat vis punitiv, un critic literar respectat pentru că știe să se lingușească fără să-și asume riscuri sau directorul unei catedre universitare de literatură care s-a înrolat „în caravana gigantică a Micmacilor”, care „a călătorit ani de zile în deșertul tranziției” și îi învăța pe alții „cum să facă bani din examene” și să revândă teze de licență.
Dar autorul își reia critica la adresa corupției societății moldovenești din timpul Tranziției, din cartea publicată în 2018, pe care am putut să o citesc în Franța în 2021, motiv din care aprecierea noastră față de acest roman anterior este distorsionată. În această a doua distopie, pusă în discuție, el a folosit chiar și aceleași ingrediente (personaje cu nume ridicole caricaturale, detalii prozaice, recurgerea la procesul coșmarului devastator recurent…), dar cu o imaginație mai neînfrânată, aceasta din urmă fiind puternic accentuată prin recurgerea la fantastic. Iar celor care, ca mine, au citit mai întâi puternicul roman Dama de cupă, care se înscrie în tagma lui Gogol, le va fi mai greu să guste anumite aspecte ale acestei farse, mai ales că autorul se arată uneori puțin leneș, având tendința de a se repeta (autorul refolosește de mai multe ori anumite elemente (femei nesățioase din punct de vedere sexual, dinți cariați care amenință să sară, poluare nocturnă…), de unde o oarecare oboseală).
Pe de altă parte, izvorul narativ al anticipării fiind total dezamorsat, înțepătura coșmarului terifiant se transformă într-o anumită banalitate faptică. Toată narațiunea anticipativă pe care am fi găsit-o înfricoșătoare în 2015 nu mai este cu adevărat surprinzătoare în 2023. Reactivarea urii între vorbitorii de limba rusă și vorbitorii de limba română este extinsă în special asupra domeniului cultural, făcând ca anumiți scriitori celebrați altădată să fie anulați și să fie arse cărțile clasicilor români din biblioteca unui colegiu – din păcate toate astea reprezintă chiar ceea ce se întâmplă în prezent în Ucraina sau uneori la noi (fie că sunt cărțile rusești care sunt arse în Ucraina sau compozitorii și scriitorii ruși care sunt, uneori, demonizați de unii în Franța sau în altă parte).
Iar dimineața vor veni rușii este, astfel, un roman interesant și destul de reușit, care suferă de două ori din cauza apariției întârziate în limba franceză. Prin urmare, ar fi nedrept să sancționăm un autor care, după părerea mea, s-a perfecționat de la o carte la alta, a cărui ficțiune anticipativă este din ce în ce mai depășită de actualitate.
Vom aștepta cu nerăbdare traducerea celui mai recent roman al lui Iulian Ciocan, o distopie fantastică din nou, care, făcând diavolul să intre în Chișinău, nu are cum să dezamăgească.
(Traducere din franceză de Maria Ivanov)
