Ooo,
ce amintiri
luuuuungi,
prelungi,
dar nu și
prealungi!
Adela:
printre frunze,
butuci și cîrcei,
pe podgorii, în ҆ 83?
Sau… nu?
Ba da, mai mormăia Brejnev,
în ҆ 81. La Sagaidac
Adela purta pe umeri
problemele dezarmării,
grijile grupei
și-un hanorac.
Mereu mirată
de ale viilor
vițe,
de struguri
(mici sau mari),
aguridă,
bobițe,
de piedici, de brîncă
și de ce… încă?
De un asin,
bunăoară,
urcînd energic
spre Ideal
cu toate poverile
Sudului pe el
și-o ploscă, da!,
cobîlțîindu-și
țuica
pe deal.
Atinci am și auzit acea exclamație,
a ei,
a Adelei,
care suna ca o lăcrămație
scrisă
a unui suflet jun-jun,
dar plimbat
patru ani
prin școli (pedagogice)
și privat
de toate vedeniile
biologice!
Nu pun pe ecranul hîrtiei
cuvîntul în cauză,
îmi iau… o pauză
și vă spun doar că-i vărul
celui care exprimă i-ha-ha-ul
patrupedic și, adeseori, adevărul
despre bipede
și trepiezii
trepiedurilor
trepiede.
Mi-a fost (și-mi mai este!) șefă de grupă
studiantină:
ieri: ne soma să învelim bine creta,
cu furculițe să-i burdușim cuiva servieta;
azi: îmi cere să sting,
să aprind
vreo lumină.
Cît eu mai băteam (sau mai bat, cum vedeți)
poezia pe crupă,
stăvilind brizele
(cu luleaua),
pe a velierului pupă;
cît mai bătătoream, cu gîndiri
rimbaldian-eseniniene,
cerul, prospectul,
cît mai răsfoiam
(să nu audă Sfinxul)
conspectul,
Adela vorbea răspicat, la seminare
cît două, ascunse în vocea ei, profesoare,
pînă trata, în amănunțime, subiectul,
încît noi credeam că ea a dat gata
(Aoleu, cu tot cu prof!)
și obiectul
de studiu.
Chiar și după răsucitele-i întrebări
(ah! pastilele alea cu gust amar),
profesorul
(oricare)
risca să fie lăsat
de Adela
fără vreo teorie întreagă
(fie și materialistă),
poate și fără salar.
Peste ani, conducînd, la toartă, un regiment
de crini, roze și romanițe,
îi mai spuneam, uneori: „Adela,
iată aici eu aș face… așa”, dar, de regulă,
nu făceam,
făcea Ea.
Eu mai mult m-avîntam spre gorgan,
fluturam din receptor, arătător, iatagan,
dar regimentul avansa
și-avansa,
pentru că Adela se ocupa și de răniți:
oblojea, pensa și pansa.
Cînd ne-a venit să ne uităm înapoi,
amîndoi,
într-o dimineață,
care ținea loc de seară,
dar și de-o amiază, deloc mălăiață,
în spatele nostru era numai ceață…
Policromă:
ceața triumfa,
cînd ne-am întors,
și în față.
Nu ne-am mirat:
ea țesuse drumuri de mătase
sintaxelor
pînă în China;
cutreierase ani de zile latina,
de una singură,
în lung
și în lat;
subsemnatul – străbătuse ecluzele,
stătuse de vorbă cu Zeul Ra,
cu gorgonele (da, cu meduzele)
și – oho-ho! – și cu Muzele.
Eram,
la urma-urmelor,
un duet inspirat.
Abia după aceea
aflară recruții
(cam tîrzior!)
ce e șlibovița.
Adelei i s-a făcut dor
de Obor
și de Dîmbovița,
iar mie,
de Ea.
Acum îi scriu Pohema
(din – a ei? a noastră? a mea? – amintire)
pe caiet,
pe masă
și pe perdea…
MAGISTRUL
Magistrul Gheorghe Popa
mi-a fost profesor, dar și decan,
cînd avea puțin sub/puțin peste 30 de ani
și (hiperbolizăm noi vreodată?)
arăta ca Apollo (cum și mai arată)
la costum și cravată.
Doamne, dar cît de terific mai sunau
în Aula Magna semnificant și semnificat !
Denotant… Și… Remarcă ! Și… denotat !
Ah, cuvințelele
(și… locuțiunile!) alea de căpătîi,
slobozite din lanțuri de Domnia Sa
ca să ne înhațe și să ne învețe minte
semasiologică în – pricepeți? –
anul întîi !
Angoasa aceea ne făcu să dormim
un semestru, spăimiți, cu Saussure
sub pernă și teancuri de formaliști
și structuraliste alături sau de jur împrejur –
pe turcescul iorgan și slavonescul ogheal!
Ba și să ne trezim în vis, vorbind de la egal
la egal cu Baudouin… ăla, cu Ingarden,
Jakobson, Coșeriu, Berejan, Olofern
sau… (confund ceva?) poate și
Hua Guofeng…
Dejunînd (o, ceaiul triplu, cubulețul
de caș, felia de pîine cu papricaș!),
citam, cu gîndul la examen, îmbucături
din Ion Dumeniuk și Nicolae Mătcaș,
al căror manual ne intro- și extraducea
și ducea și ducea (sub ochii profesorului)
înspre Himalaya acelei științe de carte
lingvistică și – Doamne-Doamne! –
ce mai era…
Tînăr – spuneam – decanul și profesorul
lua studenții cu bomboana semiozei, cu binișorul,
dar îi și soma, surîzînd secolului, răspicat
să meargă la biblioteca noastră, blajină,
la librărie, Teatru și, uneori, la „drujină”
(o silnică – veselă însă – formă de voluntariat),
îmbumbînd, cît mai fercheșă, toga urbană
peste deghizatul – în orice ins – și
dulce-dulcele sat.
Iată așa își făcură unii rost de blugi și jobene,
fracuri, monocluri și alte accesorii pariziene;
de lexicoane, enciclopedii și Scrieri alese
într-un timp cînd juna comsomolie
gîndea cum să joace mai… fără regie
(și pe scurtătură) marile roluri de miri
și mirese.
Iată așa învățarăm pe ruptelea cărțile,
„pușculițele pedagogice” și toate caietele
din cămin, uitînd uneori, ca băieții și fetele,
că și Decanul (Rectorul, peste ani) e un Om,
care merită și-un cuvînt bun cît un pom,
cît Pomul epistemologiei a toate celea
de la Adam la hiperboreul Gazprom-ului
și al lejankăi, Emelea…
Arboroasa frumusețe, totuși, o am adus
la Serbare, cînd pe mări – cu o haraba literară,
cînd pe sus, peste zări – cu barza lui Niels
și scoarța zburătoare!
O plantăm solemn în Codrii lingvisticii
(acum!) integrale,
împodobind-o cu amintiri și imagini solare
despre Facultatea noastră de Litere –
Glorie Logosului! –
Nemuritoare!
