A fost intens. Tulburător. A fost cu zvâc. Cutremurător. A fost cu lacrimi. A fost cu zâmbet. Și chiar cu râs. În hohote. Un amalgam de emoții, de trăiri, de stări…
În seara zilei de 18 septembrie 2026, în cadrul Reuniunii Teatrelor Naționale Românești la Chișinău, ediția a XI-a, am avut onoarea și bucuria de a urmări spectacolul 9 RUȘINI și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României de Cosmin Stănilă, Sașa Ceban, Ionuț Caras și Diana Buluga, jucat de Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj. Am fost purtați prin nouă rușini, deși „a fost greu să alegem rușinile, prea era de unde. (…) episoade concrete, întâmplate în momente istorice precise, cu situații mai ample, derulate uneori chiar pe parcursul unor zeci de ani” (Ionuț Caras).
Pentru acest spectacol în două părți a fost aleasă formula cabaretului politic și social pentru a prezenta traumele, tăcerile și momentele de criză care au marcat mentalul colectiv românesc de-a lungul anilor. Vin aici cu o prezentare generală a fiecărui episod, evitând spoilerele.
Episodul I. Plecarea (de Cosmin Stănilă) relatează momentul dramatic al abdicării forțate a Regelui Carol al II-lea (1940) și prăbușirea autorității regale în fața presiunilor interne și externe, punctând izolarea politică și rușinea cedării fără luptă. Episodul II. Cine-i acolo? (de Ionuț Caras) prezintă o radiografie a paranoiei și a supravegherii generalizate, instaurate de Securitate în perioada comunistă. Un tablou alert, care folosește umorul absurd și teroarea pentru a expune felul în care suspiciunea s-a infiltrat în toate relațiile umane, chiar și în cele mai intime.
Episodul III. Ecoul (de Alexandru Ceban) tratează manipularea informațională, propaganda de stat și mecanismele de denaturare a adevărului. Aici suntem martori ai ecoului minciunii de sistem în discursul oficial și, în consecință, ai sechelelor pe termen lung ale dezinformării.
Episodul IV. Decrețica (de Cosmin Stănilă), centrat pe efectele decretului 770 din 1966 (interzicerea avortului), pe consecințele lui asupra femeilor și generațiilor de copii abandonați. Aici se trăiește, în scenă și în sală, momentul cel mai încărcat emoțional din prima parte a spectacolului. Scenariul oferă o abordare frustrantă și fără ocolișuri a vulnerabilității feminine în fața intruziunii brutale a statului totalitar.
După antract – o gură de aer absolut necesară unui spectacol (cu o durată de aproape trei ore) plin de traume, absurdități și subiecte tabu –, am plonjat adânc în partea a doua a rușinilor.
Episodul V. Femeia albastră (de Ionuț Caras) abordează stigmatizarea socială, marginalizarea și violența sistemică, îndreptată împotriva persoanelor vulnerabile din societate, în special a intelectualității. Un episod provocator și intenționat inconfortabil, care pune oglinda în fața lipsei de empatie și a ipocriziei colective contemporane.
Episodul VI. Scufița Roșie și pădurea capitalistă (de Alexandru Ceban) este o alegorie a tranziției sălbatice din anii ’90, cu privatizări dubioase, goana după înavuțire și naivitatea populației în fața „capitalismului băieților șmecheri”. Acest moment foarte dinamic și plin de umor negru deconstruiește mitul prosperității rapide și deconspiră prădătorii financiari ai perioadei postcomuniste.
Episodul VII. Haos TV (de Ionuț Caras) este o parodie acidă la adresa „senzaționis-mului” media, tabloidizării și apetitului publicului pentru scandal și „voyeurism”. Zgomotos și alert, acest episod surprinde exact mecanismul prin care cultura și tragedia sunt vulgarizate de dragul audienței și al profitului.
Episodul VIII. N-am fost acolo (de Diana Buluga) prezintă tragedia din 2015 de la clubul „Colectiv” din București, aducând în prim-plan corupția, pasivitatea instituțională și cultura scuzelor („Nu e responsabilitatea mea!”). Un moment de o gravitate copleșitoare, construit cu multă sobrietate. Protagonista (actrița Diana Buluga) refuză senzaționalul și lasă loc doar durerii în fața complicității prin tăcere. Noduri în gât și lacrimi (în loc de aplauze).
Episodul IX. Welcome home (de Cosmin Stănilă), ales să încheie spectacolul, e focalizat pe protestul din 10 august 2018 din București și reprimarea lui violentă. Un final extrem de acut și cathartic, care surprinde ruptura dureroasă dintre cetățeni și aparatul de stat. Sunt prezente aici și nostalgia ambiguă, și conflictul dintre generații, dar și încercările eșuate de reconciliere cu propriul trecut. Această notă amară, eliberatoare totuși, aduce sfârșitul spectacolului și pune punctul pe „i” în privința identității și valorilor naționale și umane, dar și a traumelor transgeneraționale.
Un spectacol complex, care scoate din dulap scheletele evenimentelor din epoci diverse, prin care a trecut România în ultimele opt decenii. Merită menționat profesionalismul și excelența artistică a fiecărui actor din echipă: Diana Buluga, Salomeea Rusu, Andreea Șovan, Mălina Andreescu, Raluca Lupan, Ioan Crișan, Adelin Tudorache, Matei Rotaru, Sebastian Topan, Andrei Mărcuță, Alex Hegheduș, Christian Har, Alexandru Ceban și, binențeles, Ionuț Caras – toți trăind în scenă fiecare replică și moment până la (cu)tremur! Parte a echipei sunt și Andrei Cozlac si Radu Marțin (video), Magor Bocsárdi (muzica), Mirela Grindean (costume).
Un spectacol-maraton educațional, politic și social, care vorbește nu numai despre trecutul României ca țară, dar ne prezintă un tablou foarte veridic al trăirilor poporului care a fost ciuruit de niște evenimente de care îi e rușine. Acțiunea depășește cadrul scenic, astfel încât spectatorul este îndemnat la participare nemijlocită și ulterioară reflecție, cu conștiința trează, asupra viitorului țării și al generațiilor care vin, asupra probabilității altor evenimente abuzive și ticăloșenii. Am luat parte la „rușinile” alese din multitudinea care a marcat istoria României. Dar nu am urmărit din afară, fiind dintre cei prigoniți, umiliți, amăgiți, batjocoriți, indiferenți, rebeli sau austeri.
Bine gândit, scris, regizat și prezentat în scenă, spectacolul nu instigă la judecată, ură, dezbinare, nu arată cu degetul, dar prezintă într-o modalitate artistică tablouri din istoria recentă a României. Veridicitatea evenimentelor selectate nu poate fi pusă la îndoială, autorii făcând cercetare atentă și profundă pe parcursul scrierii scenariului, lucru pe care ni l-au confirmat în discuția, de după spectacol, cu doctorii în istorie prezenți și cu publicul. Acest spectacol nici măcar nu vine „să facă dreptate, nici să așeze lucrurile în matcă” (Ionuț Caras), dar ne trezește conștiința ca să nu rămânem indiferenți la jocurile politice murdare, la minciună, corupție, mitocănie, tâlhărie și să nu permitem repetarea unor evenimente în cursul istoriei. Astfel, spectacolul este recomandat atât adulților, care au trăit o parte din acele vremuri, cât și tinerilor de cel puțin 16 ani. Nu este un produs de artă despre trecut, dar este „oglinda istoriei și șansa viitorului” (Mihai Brezeanu, în LiterNet.ro).
În paralel cu ororile istoriei, această minunată echipă de actori clujeni a reușit să includă în spectacol note de umor, de ironie și chiar de divertisment, care au diluat greutatea și sumbrul scenelor și au înclinat balanța spre echilibru. Această abordare este definitorie în alegerea spectatorului-țintă. Adulții au ocazia să revadă și să reflecte asupra celor întâmplate, iar tinerilor li se oferă o alternativă a istoriei studiate din cărți. Rezultatul este unul win-win.
Deși a trecut ceva timp de la prestația în scenă, simt că încă nu am digerat totul. Nici nu cred că este necesar. Nu asta e miza.
Pentru că teatrul este o punte către sine, către autocunoaștere și autodepășire. Teatrul este acolo unde este trăire și mișcare – scenică, dar mai cu seamă lăuntrică. Iar cele 9 RUȘINI și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României ne-a mișcat. Profund. Dureros pe alocuri. Rușinos în toate! Pentru cei care au făcut ce au făcut. Pentru cei care n-au făcut ce n-au făcut. Pentru cei care au tăcut. Pentru cei care au spus. Pentru cei care nici n-au spus, nici n-au tăcut. Am asistat la o stenografie a unor episoade din evenimentele înscrise în ADN-ul națiunii. Stenografiat a fost și primul meu feedback, care venea pe ritmul respirației intermitente, în ritmul aplauzelor „unice” din momentul prezentării fiecărui actor din sesiunea de discuții. Publicul a rămas mișcat sufletește, dar nu s-a mișcat din fotolii nici după mai bine de jumătate de oră de discuții despre cele urmărite în scenă. Sunt sigură că la o revenire a spectacolului la Chișinău, va fi sold-out!
În încheierea acestei mărturii a prezenței mele la cele 9 RUȘINI și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României, preiau jocul de cuvinte din spectacol și țiu (țiu-țiu-țiu) să trimit un mare mulțam către întreaga echipă a Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, România. Oameni buni, sunteți COSMOS! Felicitări!!!
