[În apa styxului, printr-un inel,
o întreb cum se simte
am fi putut fi prietene ştii
acum nu se mai poate uita în altă parte
sunt bine sunt bine but do you really care
altfel nu te‑aș fi întrebat asta puteam să zic orice
puteam la fel de bine să tac
dar mă gândesc la potențiala fetiță care
la opşpe ani primeşte de la mamă un inel
cu diamant cu
inscripție lotr
uite mamă i se va spune gândeşte‑te
că cineva l‑a pescuit din râul styx
cu o plasă întunecoasă
și n‑a plecat imediat nu i‑a fost teamă
a mai rămas puțin să stea de vorbă cu cel care‑l
privea din luciul apei
*
sufletul meu nu e din sufletul ei am să arunc
ceva în hăul din mine când i‑l voi dărui
şi de nu va fi s‑o pot de tot goli înapoi i‑l
voi lua
următoarea va fi mai plină de mine în ea
când se va uita
ei i‑l voi dărui
va fi a mea, a celui care nici măcar atunci
nu voi fi
*
ține‑l bine ține‑l ascuns
şi de vei ajunge vreodată acolo de unde
a fost adus
dă‑l înapoi râului
sărută luntraşul şi spune‑i să te aducă
pe malul cel bun
că acolo unde vrea el să te lase nu‑i locul tău
eşti o ființă născută dintr‑o muribundă şi‑un
om care niciodată n‑a fost
nici măcar pe malul greşit n‑ai avea vreodată
un rost
la asta mă gândesc fată şi la a‑ți spune din tot
sufletul pleacă
auzi
vei putea vreodată să‑ți plimbi cu adevărat degetele pe ceva real, până când orice e fals țâșnește la exterior, golind și lăsând loc de mai bine, mereu de mai bine? un lup cu blana mușcată, un petec de carne vie lăsat să se vadă, miros în urmă, hăituire, nu se mai întoarce, nu‑l mai așteptați unde știați că vine. cineva se uită acolo pe sine, privește pe dâra lăsată de coadă, respiră încet, să nu se audă, nu te gândi că e vorba de ceva gândit dinainte, aici totul se poartă pe sine la fel de ușor cum strângem din dinți în somn, nu e cazul să te îngrijorezi. şi lupul, o labă una în fața celeilalte, se apropie de pradă, degetele tremură, nu te așteptai să fie totul așa de subit.
când lupul s‑a născut, toți ai lui au crezut că e om. după privire, după felul în care ochii lui urmăreau ce ei nu ştiau că se poate vedea. numai un om, şi‑au spus, ar putea să privească aşa.
când a văzut‑o prima dată, lupul a crezut că e lup şi ea. tot după felul în care privea.
în sfinți n‑a crezut niciodată, doar în morți deveniți oameni buni, dar el, cu blana aproape intactă, cu spinarea rănită în locul în care întregul ar fi putut să îl facă un lup ca oricare, emana ceva ce îi amintea de o pictură văzută demult într‑o biserică, o pictură de care, deşi era necuvenit, atunci când era mică, s‑a îndrăgostit.
cu botul în jos, adulmecând aerul și ascuzându‑și durerea din spate, lupul continuă să meargă de parcă alergarea i‑ar suferi de greutatea care pusă pe urme lasă în zăpadă dâre. ar vrea să îşi poată spune că nimic din ce există pe lume nu se compară cu sentimentul de a fi rămas fără nume.
să ai curaj să nu‑ți retragi mâna când botul se încrețeşte a muşcătură, eu sunt cel care se va arcui şi va sări înapoi, niciodată nu voi muşca în lipsa unui gest al retragerii. în golul ăsta de frunze voiam să mă încălzesc, nu ştiam că şi tu şi scânteia m‑a pus în alertă, dar poți să rămâi, ne vom încălzi fiecare de la distanța potrivită lui.
trezirea.]
da ştiu că sufletul meu poate fi
o liană
dar ce te faci când el e doar
un vreasc
îți acoperi ochii
acum poate să spună ce vrea
dacă nu văd e ca şi cum
n‑aş auzi
decizi să nu te mai rostogoleşti
ți se pare că întoarcerea de pe o
parte pe alta
petrecută brusc
nu mai are
de‑acum
efect de continuitate
subliminalul afectiv
să‑l simtă mă‑sa
şi vreascul se frânge
ochii tăi au rămas liberi de mâini
și mâinile la fel
