Nu poți să scrii poezie decât în limba maternă
(Partea a doua, continuare din numărul precedent)
Dinu Flămând: „Dacă prețul este să nu mai scriu poezie, atunci trebuie să‑mi asum acest preț pentru a trăi liber”
Faceţi parte din generația de scriitori care au debutat în anii ’70. Țineți la acest concept de generație? Vă identificați cu ogenerație sau alta?
Nu putem schimba nimic: nici când ne‑am născut, nici – apropo, ca să mă agăț de întrebarea dvs. – din ce generație facem parte. În România există o cantitate de obsesii infructuoase, printre acestea și obsesia generațiilor. Prietenul meu, regretatul Laurențiu Ulici, care ținea o rubrică de debuturi, la un moment dat trebuia să îi asigure continuitatea și a avut ideea, nu știu dacă bună – cam la 10 ani se naște o nouă generație –, fără să se întrebe dacă diferă cu ceva de generaţia precedentă sau dacă toate laolaltă diferă cu ceva în cadrul experienței comuniste, cu strângerile de șurub și vagile neglijențe din partea ideologiei. Eu am apărut într‑o perioadă în care ideologia era somnolentă, oamenilor noi li s‑a dat putere și atunci se poate spune că nu aveau ei treabă cu literatura. Mai târziu, urma să‑i pună ham, să‑i pună căpăstru, dar la început s‑a văzut o fereastră deschisă pe care intra un aer proaspăt, dinspre Occident, dinspre traduceri, dinspre limbi pe care le învățam ascultând la radio, așa învățam noi limbi străine. Rusa era obligatorie, dar nu știa s‑o vorbească nimeni, pentru că ei primii, oamenii puterii, nu știau s‑o vorbească. Aici ați trăit într‑un mediu care era mai invadat de prezența slavă. Dar în România rusa era o limbă mai moartă decât latina, care nu era deloc o limbă moartă – din contră, este o limbă foarte vie. Să revenim puțin la generații. Este inoperantă această programare: 70, 65, 83, vineri, 92, dimineața de marți și așa mai departe. După aceea, se intră într‑o mare necunoscută – că de‑abia a început mileniul. E important când te naști, e important cum citești, cum te formezi, la ce izvoare te adapi, dacă ești în libertate, dacă știi că poți să alegi, dacă te învață cineva cum să alegi literatura bună, dar e important și cum evoluezi în interiorul tău. Mă uit la generația mea – câți mai scriu?
Ești altul. De fiecare dată ești altul. Ești în fața provocărilor vieții, ești în fața altei grile de lecturi, în fața altor literaturi, în fața altuia care ești tu. Dacă ai continuitate, da, atunci încerci să vezi că ajungi, treptat, la marile întrebări ale literaturii, constatând că cel care rezistă este cel care are neliniștea poate mai amplificată decât o avea când debuta și se lipea de primul -ism care circula pe stradă: ba de avangardism, ba de futurism, ba de suprarealism, ba de misticism etc. Toate -ismele astea mișunau ca șobolanii pe stradă. Așa se întâmplă când ești tânăr – simţi nevoia să te lipești de o tendință. De obicei te lipești de generația care poartă blugi. Nu sunt criterii pe care le alegi. E un criteriu care te pune alături de cineva ca să nu stai singur. Citesc cu toții cam aceleași cărți sau resping cu toții aceleași lucruri. Astfel se face că în cadrul literaturii române moderne, în momentul în care existau Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu, au apărut și primele manifestări ale avangardei și ale nihilismului. Comunismul le‑a lichidat, dar ele au fost reluate, oarecum. Noi, cei de la „Echinox”, ne‑am cuplat la marea tradiție a primului modernism: Bacovia, Blaga, Barbu, dar și Rilke, marea literatură occidentală, Whitman, Fernando Pessoa etc. A venit apoi „Cenaclul de Luni” al lui N. Manolescu, care face trimitere la aceeași epocă interbelică, optzeciștii i‑au copiat pe avangardiști, pe Bogza, pe cei care fugiseră în Occident. Deci, cu toții venim de undeva, dintr‑o identitate care nu este a noastră, dintr‑o identitate de urgență. Cine suntem? Suntem cei care sunt în blugi, suntem cei care urlă împotriva societății. Acum poţi să urli împotriva societății cât încape, că nu te mai ia nimeni în seamă. Înainte era interesant. Comunismul avea o cenzură care se simțea datoare să vegheze asupra bunei conduite: nu era înjurat marxismul, leninismul, clasa muncitoare era cea care merge în Paradis, trăgând puțin țărănimea debilă, care nu are conștiință de clasă. Nu aveai voie să spui ceva rău despre comunism și asta ne‑a format. Am devenit cu toţii perifrastici. Am dezvoltat metafora. Am făcut cele mai fantastice asocieri metaforice ca să vorbim liber, ocolind și falsificându‑ne într‑un fel. Ceea ce nu înseamnă că cei din generația ’80 a lui Manolescu au dreptate când zic: „Ah! noi am descoperit pentru prima dată socialul, revolta față de calofili”. Într‑un cuvânt, la început te detașezi, și abia după aceea ai treabă cu propria ta biografie. Ai treabă cu imprevizibila ta evoluție, cu spaimele tale, începi să vezi dacă ele sunt compatibile cu scrisul, dacă intră în poemul tău, dacă poți să rostești frica ta de moarte. Dacă inconsistența ta ca om viu intră în registrul tău, dacă ai ceva nou de spus – dintr‑odată realizezi că sunt niște probleme extraordinare. De aceea, mai mult de 80 % renunță să mai facă literatură. Atunci înțelegi că a avea o biografie literară este ceva extrem de greu. Înseamnă să încerci a trece prin toate etapele ca om în primul rând, adaptându‑ţi toate atașamentele față de diverse curente estetice sau diverse școli literare cu care te familiarizezi între timp, și tot nu știi mare lucru. Tot nu știi mare lucru! Că dacă am ști, am face cu toții literatură. Acum trebuie să vedem ce au să producă aceste mașini. Am cunoscut un poet din Honduras, care venise invitat în Bucovina și ne‑a arătat cum se face un poem într‑o aplicație. A pus „Sancho Pansa la Dumbrăveni, căutând o iubită blondă” și a ieșit un poem extraordinar în spaniolă, care nu avea absolut niciun conținut, care era formal, era extraordinar de armonios, avea și rime la un moment dat, era vidul absolut. De fapt, cred că în curând se va preda aceasta: îi vei da unei aplicații o frază și, în funcție de conexiunile pe care le are, îți va face un sonet, un rondel, care nu are niciun conținut, e vid, și abia atunci îți vei da seama că așa ești în fața propriei tale vieți. Știi, ai niște aptitudini, ai niște îndemânări de a face un poem, de a aduce un sentiment, de a aduce o emoție, de a încerca să o prinzi de coamă, să o pui pe hârtie, și totuși nu‑i suficient. Ei bine, literatura este ceva de cursă lungă, și trebuie să știi de la bun început că ești mediocru și că este o excepție rarisimă când îți iese un poem bun… În concluzie: nu știu ce se întâmplă, care e raportul meu cu generația mea. Sunt foarte atent la cei care perseverează. Îi urmăresc pe cei care își continuă aventura după ce trec de primele semne de oboseală. După ce trec de prima uriașă dezamăgire, după ce au jurat că n‑au să mai scrie și nici nu mai citesc – atunci este momentul cel mai definitoriu dintre toate. Atunci vezi cine ești cu adevărat.
Adrian Popescu este primul echinoxist distins cu Premiul pentru Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Omnia. Apoi ați fost dvs., în 2011, apoi Ion Mircea, Ion Mureșan, Aurel Pantea, iar anul acesta – Ion Pop. Ce a însemnat „Echinox”‑ul în contextul poeziei românești de atunci? Pentru că e limpede – chiar de‑am enumera doar aceste nume –, este vorba de o nouă poetică în raport cu alte școli de poezie din România acelor ani. Se simte un adevărat cult al textului, se cultivă formula livrescă, se cunoaște că poeţii vin din biblioteci, din Marea Bibliotecă de Poezie a lumii…
Cuvântul „livresc” e ca și cum ai zice că mâncăm o mâncare rece. Nici vorbă! Cărțile sunt vii, nu poți să fii scriitor dacă nu citești mai mult decât ai scris, infinit mai mult. Când începi să îmbătrânești, începi să vezi ce n‑ai văzut, ce nu puteai să vezi când erai tânăr. De aceea livrescul vine nu atât din cărți, cât din emoția stratificată a altora. Am 76 de ani, am citit de vreo două ori Odiseea, dar n‑am văzut niciodată ceea ce trebuia să‑mi explice filosoafa Barbara Cassin, care este, printre altele, autoarea Vocabularului european al filosofiilor, în care există și cuvântul dor. Ea interpretează momentul în care Ulise, singurul supraviețuitor al naufragiului, iese din ape, gol, și o întâmpină pe Nausicaa, venită cu fetele să spele rufe. Ulise trebuie să meargă să implore adăpost, iar gestul consacrat era să‑i îmbrățișezi genunchii. Cum să o facă, când era gol? Ulise spune: „Cu brațele cuvintelor mele îți îmbrățișez genunchii”. Deci, cuvântul se face gest și asta este la Homer. Dacă trebuie să treacă o viață întreagă ca să vezi care era puterea cuvântului în Homer, înseamnă că mai ai ceva de învățat de acolo. Nu este o conservă pe care s‑o iei și s‑o consumi, un raft de conserve, trebuind să lăsăm stocul să se epuizeze repede ca să ni se aducă altă marfă. Nu! Literatura e nutrimentul nostru permanent. Acolo unde s‑a realizat această conjuncție între emoție și expresia ei, exact acolo se sedimentează și experiența ce te depășește și care se transmite peste două mii de ani, pentru că este un miracol faptul că fraza pronunță lumea și, de fapt, o și creează. Cu aceasta începe Biblia. Așa că, pentru mine, când spuneți că sunt livresc, îmi faceți un mare elogiu. Revenind la „Echinox”, nu știu ce împrejurări ne‑au făcut pe noi să gândim la fel. Eram însetați de marea cultură, intuiția ne spusese că va trebui să mergem mult în urmă ca să recuperăm toată acea beznă care încerca să ne deformeze. După aceea, nu s‑a mai resimțit atât de acut această nevoie colectivă de a ne cupla la o experiență de care fuseserăm privați. Pentru noi lecturile erau un fel de a suge lapte, de aceea am avut un mare respect pentru modernismul temperat. Era culminația mai multor curente estetice, care încă nu e depășită nici azi. Era o sumă de îndrăzneli și de libertăți în exprimare, care nu a fost depășită încă. Atunci au învățat oamenii să scrie poezii pe teme care sunt din universul domestic, atunci poeții au priceput că trebuie să poată să‑și arate și slăbiciunea, că nu trebuie să fie neapărat eroi romantici, că pot să vorbească despre estetica urâtului. O deschidere s‑a operat atunci față de perioada clasică – nu negând‑o, ci completând, aducând alte zone de interes ale umanului înspre expresia literară. Acest adaos de zone ale umanului continuă și astăzi. Trăim într‑o epocă îngrozitoare. S‑a schimbat o mentalitate. Sunt state care au scos din școli Vechiul Testament, au constatat că e prea violent textul, că se vorbește de sclavi, de stăpâni. Dumnezeu pedepsește fără să explice de ce. Este o exigență și un capriciu al deciziilor zeilor. Ajuns în faza aceasta, mă întreb ce vor face cei din noua generație. Eu mă descurc bine. Încă mai am de tradus vreo mie de autori uriași, pe care vreau să‑i aduc în limba română, poate chiar mai am de scris vreo cinci poeme, din care, dacă îmi iese o strofă ca lumea, voi fi foarte mulțumit spre apusul vieții mele. Sunt rezolvat cu ecuația mea în raport cu scrisul. Acum se definește o non‑ecuație, aproape o inexistentă relație între sentiment, emoție și scris. Emoția n‑are nevoie de cuvânt, ea ne electrocutează. Marea problemă este s‑o pui în cuvânt, să faci compatibile aceste două lumi. La „Echinox” am avut această admirație uriașă pentru marile valori și citeam în devălmășie din toate epocile, fără să strâmbăm din nas.
Care este cartea la care țineți cel mai mult?
Cartea la care țin cel mai mult este următoarea. În timp ce eu dorm, ea se scrie aproape singură – sper să fie cea mai bună carte a mea. Eu însumi sunt o tautologie națională. Se înțelege că dacă sunt român, toată lumea știe că‑s flămând; or, eu eram Flămând prin naștere și român pentru că m‑au făcut ei flămând.
