moartea nu are voce nu are vorbire
nu are față și nici privire
nu are zâmbet nici piele
nimic
nu are oase pe care ai ști că poți să te sprijini
un pic
sau poate chiar brațe în care să stai
și să vezi cum nopțile cântă la nai
nu are picioare
nu are nici umblet
nici așteptări din alea cu îngeri
nu are nici limbă nici țară
părinți
moartea nu are nimic cu ruga la sfinți
nu e nici focul
pentru care ai ști
că există măcar un singur chibrit…
are doar lacrimi și ploi de durere
din alea cu gropi și adânci cicatrici
are săruturi ce‑ți mușcă din sânge
otravă în răni băgate cu frici
are săgeți pistoale și mine
are copii rămași în țărâne
îngropați de vânturi goi fără scânduri
sărutați de pasări în ultimul cântec
Doamne…
și ăsta e oare Pământ?
în ultima vreme auzi doar atât:
strigăt, de foame, de frig, necuvânt, atac, întuneric, Kiev, mormânt, rachetă, infern, copiii ne plâng, mame bătrâne, tata – un sfânt, Bucea, Irpin, Sumî, la pământ, Herson, Mariupol, Donețk, un Katyn, doare, mă doare, orașul distrus,
cine doboară un virus de rus…
…visez la coliva pentru intrus.
