Paradoxul românesc, varianta cinematografică

Subfinanţat de nişte autorităţi nepăsătoare, fără cinematografe care să îi fie dedicate şi cu un public larg, pus, mai degrabă, pe miştouri, filmul românesc de autor face performanţă an de an la cel mai înalt nivel. Iar 2021 o dovedeşte din plin. Este unul din paradoxurile româneşti.

Marile festivaluri internaţionale de film din 2021 s-au cam încheiat – în curând va începe sezonul galelor de premiere. Multe evenimente cinematografice s-au înghesuit pe parcursul verii, pentru a profita de relaxarea inevitabilă a restricţiilor. A fost o luptă dură pentru selectarea celor mai bune filme şi, mai ales, pentru premiere mondiale, marota festivalurilor din prima ligă. Din fericire, după un 2020 crunt, când aproape totul a fost închis sau s-a mutat online, oferta de filme a fost bogată, pentru că s-a adunat recolta pe aproape doi ani.

Aşa cum ne-a obişnuit an de an, deja de aproape două decenii, filmul românesc a fost prezent şi în 2021 la marile festivaluri (în discuţie sunt în special festivalurile dedicate filmelor de ficţiune). De fapt, s-a dovedit că este unul dintre cei mai buni ani pentru cinematografia română. Iar cel mai important e că 2021 marchează apariţia în forţă a unui nou val, format, în bună măsură, din cineaste nerăbdătoare să se facă, în sfârşit, auzite, într-o cinematografie dominată, până acum, de bărbaţi.

În mod surprinzător, niciun lungmetraj românesc nu s-a regăsit în secţiunile competiţionale de la două festivaluri cu tradiţie

Karlovy Vary şi Locarno. Este o noutate. Nici în competiţia de lungmetraje a Festivalului de la Sarajevo, practic a doua casă pentru cinematografia noastră, nu s-a aflat nicio producţie românească. Dar a existat, totuşi,

o cineastă din România, Cristina Groşan, selectată cu debutul ei, Things Worth Weeping For, realizat în Ungaria, deci producţie exclusiv maghiară.

Începutul de an a fost istoric. colectiv, de Alexander Nanau, a fost nominalizat la Premiile Oscar, la două categorii – Cel mai bun documentar şi Cel mai bun film internaţional.O performanţă unică. Iar Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, de Radu Jude, a câştigat Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin. Este al doilea trofeu major obţinut de Radu Jude la Berlinale, după premiul de regie pentru Aferim!, şi al treilea Urs de Aur primit de unlungmetraj românesc, după Poziţia copilului, de Călin Peter Netzer, şi Touch Me Not, de Adina Pintilie.

Şi Cannes-ul a avut o ediţie neaşteptat de bună pentru filmul românesc. Sigur, nicio producţie din România nu s-a aflat în competiţie, care, pentru moment, pare rezervată doar pentru cei trei grei – Cristian Mungiu, Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu. Dar în Un Certain Regard a fost selectat La civil, debutul în lungmetraj, filmat în Mexic, al Teodorei Mihai, cineastă de origine română, stabilită în Belgia. Radu Muntean a fost prezent în secţiunea Quinzaine des Réalisateurs, cu Întregalde. La Can-nes, au mai avut premiera mondială şi treiscurtmetraje româneşti – When Night Meets Dawn, de Andreea Borţun, tot în Quinza-ine des Réalisateurs; Interfon 15, de AndreiEpure, în secţiunea Semaine de la Critique; şi Prin oraş circulă scurte poveşti de dragoste, de Carina-Gabriela Daşoveanu, în competiţia de scurtmetraje româneşti din secţiunea Cinéfondation.

Dar adevăratele surprize au venit în septembrie, de la cele două mari festivaluri de sfârşit de vară şi început de toamnă – Veneţia şi San Sebastian.

Ceva pare să se fi schimbat la Veneţia, pentru că, odată cu selectarea, în afara competiţiei, a documentarului colectiv, de Alexander Nanau, în 2019, festivalul e mai atent cu filmul românesc, căruia îi deschide, în sfârşit, porţile (mai puţin, pe cele ale competiţiei), după o pauză de mai mulţi ani. Miracol, al treilea film de Bogdan George Apetri, a fost inclus în secţiunea Orizzonti. Iar Imaculat, primul film al regizoarei Monica Stan, realizat împreună cu George Chiper-Lillemark, a fost selectat în Giornati degli Autori şi a fost ales cel mai bun debut din toate secţiunile festivalului. O nouă premieră pentru un film românesc. În plus, şi Radu Jude a fost prezent cu un scurtmetraj, Plastic Semiotic.

Inedit este şi premiul cel mare obţinut de debutul Alinei Grigore, Crai nou, în competiţia Festivalului de la San Sebastian. Cel mai important festival din Spania a fost deseori atent la filmele româneşti, inclusiv în acest an, când a mai selectat un film şi în a doua competiţie, Marocco, al doilea lungmetraj al lui Emanuel Pârvu. Însă, este pentru prima dată când o producţie românească obţine Scoica de Aur. În plus, e vorba de debutul unei cineaste.

Sigur, enumerarea de mai sus, oricât de impresionantă ar fi, nu ar trebui să ducă la un patriotism cinefil necritic, la exagerări sentimentale. Sunt destule ţări cu numeroase filme în selecţiile marilor festivaluri. Nici nu e de mirare, la cât de intensă e goana festivalurilor după premiere mondiale şi la cât de mult s-au extins ele, prin introducerea de noi şi noi secţiuni – toate programele lor trebuie umplute cu titluri, din toată lumea (şi câte filme cu adevărat mari pot apărea într-un an?). Apoi, fiecare dintre aceste filme româneşti trebuie discutat în detaliu, cu lucidita-te, pentru a i se evalua calităţile şi eventualele nereuşite. Nu toată cinematografia română de autor şi de festivaluri e demnă de laudă.

Însă, e imposibil să nu se observe un paradox. Subfinanţat de nişte autorităţi nepăsătoare şi incapabile să îi înţeleagă anvergura, cu un Centru Naţional al Cinematografiei nereformat şi fără viziune, bazat pe o legislaţie depăşită de mult timp şi care atrage mereu critici, cu o Uniune a Cineaştilor decredibilizată, fără cinematografe care să îi fie dedicate, cu o presă culturală redusă la minima supravieţuire şi cu un public larg reticent şi pus, mai degrabă, pe miştouri, filmul românesc de autor face, totuşi, performanţă la cel mai înalt nivel. Cineaştii români sunt selectaţi sau premiaţi an de an la marile festivaluri, cele care dau tonul în lumea cinematogafiei, şi au parte de o presă internaţională, în bună măsură, favorabilă. Greu de găsit un alt domeniu – cultural sau de alt fel – care să se fi menţinut în avangardă atât de mult timp: cinematografia română face asta de douăzeci de ani.

Explicaţiile acestui paradox, şi mai ales sursele acestei efuziuni permanente de energii creative pe fundalul unui mediu administrativ neprielnic şi al unei receptări culturale anemice, ar necesita, cel puţin, o lucrare de doctorat, pentru a fi înţelese pe deplin. Deocamdată, ne rezumăm doar la a constata contrastul dintre reuşita artistică şi o indiferenţă generală. Gălăgia recentă – şi benefică – din jurul unor filme percepute ca fiind controversate precum colectiv sau Babardeală cu bucluc sau porno balamuc nu trebuie să înşele – prăpastia menţionată s-a adâncit în ultimii ani. E o realitate amară, cu care, pare, să ne fi resemnat.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Jazgul Orozov

Blestemat să fie

Blestemat să fie Cel care vreodată și-a aruncat dosul palmei peste capul unui copil Blestemat să fie tata xxxStrada principală care se intersecta cu strada

Noutăți
Alexandru Popescu

Halldór Laxness și dialogul abracadabrant

Islanda are multe trăsături care te cuceresc și te motivează să o vizitezi. Este o țară fabuloasă, începând de la climă și relief, până la

Noutăți
Augustina Visan

Ei s-au mutat la casă nouă

Ei s-au mutat la casă nouă Și eu la fel Ei se sărută sălbatic în pat Eu rod un prezervativ, înghit lacom și îmi fac

Noutăți
Anda Vahnovan

Diaspora noastră din Londra

Sârme după atâția ani mă bântuie încă rufele înșirate pe sârmele din fața căminelor cu cinci etaje, stâlpi de metal, firele contorsionate la capete, expunere

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *