Quo vadis, Aida? (2020, Jasmila Žbanić): În numărul precedent al revistei Timpul îmi exprimam indignarea pentru faptul că juriul nu a acordat Oscarul acestui film bosniac. Este, fără mari îndoieli, unul din cele mai curajoase și mai incomode filme din ultimii ani. Gusturile nu se discută, dar subsemnatul îl consideră filmul anului. De departe!
Filmele despre război sunt întotdeauna puțin suspecte din punctul de vedere al unui evaluator cinefil. Ele exploatează, cumva, facilitatea epică a unei catastrofe umane… În cazul dat, însă, Jasmila Žbanić ne-a prezentat o tragedie cinematografică de cea mai înalta probă!
Acțiunea filmului se desfășoară în 1995, la Srebrenica. Aida, o profesoară de limbă engleză din oraș, este angajată în calitate de traducătoare pentru unitatea de căști albastre. Armata lui Ratko Mladić înaintează șicăderea orașului devine iminentă și evidentă. Mladić propune evacuarea civililor spre Kladanj, un alt orășel bosniac. Căștile albastre acceptă, deși par unicii care cred în sinceritatea generalului sârb. Spre marea surprindere a tuturor, femeile și copiii sunt separate de bărbați și toți sunt urcați în autobuzele aduse de oamenii lui Mladić. Majoritatea bărbaţilor au fost executați. Numărul celor masacrați, doar la Srebrenica, este evaluat la 4000 – 5000 de persoane…
Pe toată durata filmului, Aida încearcă disperat să-i salveze pe cei trei bărbați ai ei: soțul și cei doi feciori. Degeaba: căștile albastre, o unitate olandeză, respectă à la lettre acordul cu Mladić și refuză să-i adăpostească sau să-i ascundă… Tribunalul de la Haga a considerat, mai târziu, că statul olandez e direct responsabil de moartea a 300 de persoane.
Peste ani, Aida revine în oraș… În apartamentul ei, locuiesc persoane care încărcau oameni în autobuz…
Primul meu reflex a fost să caut informații despre film și despre veracitatea evenimentelor prezentate. Pare că echipa a fost foarte maniacă la acest subiect și evenimentele au fost reproduse meticulos, până și intonațiile discursului lui Mladić…
Așadar, avem un mare film despre o tragedie care a avut loc cu 25 de ani în urmă.
Protagoniștii acelor evenimente mai sunt mulți în viață… Filmul se privește foarte greu, la limita suportabilului, fiindcă deznodamântul este evident din start. De ce anume nu a luat filmul Oscarul, am scris, cumva, în numărul trecut și de la bun început: e un film dureros, curajos și incomod.
A Private War (2018): Filmul, realizat de Matthew Heineman, povestește viața unui reporter de război, Marie Colvin, omorâtă în 2012 în Syria, Homs, imediat după ce intervenea în direct la BBC, Channel 4, CNN și ITN News, pentru a mărturisi ce se întâmplă la fața locului… În acel scurt interviu, Marie Colvin spunea că este cel mai oribil conflict pe care l-a văzut vreodată. Marie Colvin realizase reportaje din Cecenia, Kosovo, Sierra Leone, Zimbabwe, Sri Lanca, Timorul de Est… Se presupune că semnalul satelit a fost interceptat de către armata siriană și a servit drept țintă pentru bombardamentul în care-și pierdea viața reporterul.
Pe 7 octombrie 2006, acum 15 ani, jurnalista Anna Politkovskaia, cea care făcuse numeroase reportaje despre Cecenia, denunţând crimele împotriva civililor, era omorâtă în scara imobilului în care locu-ia. Premiul Nobel pentru Pace, acordat, în 2021, lui Muratov, este şi pentru Politko-vskaia.
În 2018, Orhan Djemal, Alexandr Rastorguev şi Kiril Radcenko au fost omorâţi în Republica Central Africană. Ei intenţionau să facă un reportaj despre activitățile lugubrei companii private de mercenari Wagner… Sunt doar trei exemple. Lista jurnaliștilor care scriau despre război, omorâți în toată lumea, este prea lungă…
Filmul lui Matthew Heineman nu este doar un film biografic… Și nu este doar un film despre eroismul jurnaliștilor, despre vieți sacrificate… Este un film despre lumea în care trăim. Despre acei puțini care luptă împotriva indiferenței, pentru ca în această lume să se moară mai puțin… „My job is to bear witness. I have never been interested in knowing what make of plane had just bombed a village or whether the artillery that fired at it was 120mm or 155mm”, Marie Colvin, 2011
