Și ea care se pregătea să dea naștere
copilului pe care și‑l dorise ani întregi,
cu ardoarea care numai mamelor li se dă,
făcându‑le să simtă în fiecare părticică
a trupului greutatea luminii, grația ei
posesivă și răbdătoare.
Și el, care își strângea distrat partiturile
înainte de a porni spre lecția de vinerea
după‑amiaza, iar micuțul Oleksiy îl
aștepta cu un origami în formă de lebădă
așezat pe tăblia pianului. („Singur am
făcut‑o, unchiule, așa e că azi mă vei
învăța un cântec frumos pentru lebăda
mea visătoare?”)
Și ei, care se țineau în brațe când a căzut
bomba.
Voiau doar lucruri simple, umane.
Voiau să trăiască, să cânte, să fie iubiți.
Cum poți privi în ochi întunericul fără
să‑nnebunești? Cum poți asculta sirenele
de șase ori într‑o zi fără să‑ți smulgi auzul
și să‑l arunci cât colo ca pe o cărămidă?
Cum să nu vrei în asemenea vremuri să
aparții altei specii?
Ce caută grămăjoara asta de zdrențe
însângerate pe marginea drumului și
cum să accepți că e o mamă tânără târâtă
dintre dărâmături, că aia este mâna
micuțului Oleksyi, care‑i adora pe Bowie
și pe Chopin și care nu va mai face
niciodată un origami?
Cum să explici distrugerea sistematică,
îngenuncherea celui care încearcă să se
emancipeze și să înalțe drapelul vieții
peste toată abjecția și ura impenitentă?
În numai câteva zile.
Să numești oroarea poate că e cel mai
dificil lucru, însă cât de monstruos e ca
doar ea să‑ți mai fi rămas?
