Maria Pilchin: La Institutul de Arte l‑ai întâlnit pe Simion Ghimpu. Crezi în predestinare?
Pe Simion Ghimpu îl cunoșteam și iubeam toți studenții. Era un prieten al studenților, o fire accesibilă și prietenoasă. Dacă nu ar fi fost Alexandru Jolondcovschi, profesorul meu de filozofie, care era mereu pe lângă Simion Ghimpu și care i‑a orientat privirile către mine, nu știu dacă ne‑ar fi trecut prin minte, atât mie, cât și lui Simion, să pornim o relație. Când m‑a anunțat Alexandru Jolondcovschi că se interesează de mine Simion, am avut un mare șoc. Pentru mine, Simion Ghimpu era profesorul de la instituția unde învă‑ țam. Niciodată nu am avut gândul de a‑mi alege un partener care să‑mi asigure material viața, să aibă un înalt statut social. Eu mă gândeam la un băiat de nivelul meu, de situația mea, și când colo, apare la orizont o persoană publică mult prea cunoscută, un bărbat căutat de doamne cu experiență, cu un statut social bun. Îl evitam și chiar mă ascundeam, încercam să nu‑i apar în față. Această situație a durat vreo nouă luni, până când, într‑o zi, întâlnindu‑ne pe stradă – eu deja absolvisem facultatea –, lucrurile să meargă altfel. Da, analizând acum, cred că am fost predestinați unul pentru altul.
Dumitru Crudu: Cum a fost ca soț poetul și profesorul Simion Ghimpu?
Deși era considerat omul boemei – era mereu în cercul scriitorilor, compozitorilor, cântăreților, actorilor, dramaturgilor și regizorilor și îi plăcea enorm acest stil de viață –, totuși, cu adevărat își dorea o familie sănătoasă, tradițională, cu copii, cu înțelegere și dragoste. Simion a ratat o căsnicie. A suferit mult, de aceea, vreo șapte ani și jumătate, a fost singur, se temea de eșecuri, de trădări. Cum era ca soț? Tolerant, împăciuitor, calm, iubitor și gingaș. Fiind cu mult mai mare decât mine, era și mai înțelept, se prefăcea că nu‑mi observă anumite stângăcii. La început, până ne‑am cunoscut mai bine, ne‑a fost greu unul cu altul. El venea dintr‑o lume zbuciumată, avea o experiență de viață, eu – proaspătă absolventă, cu deprinderi de trai în cămin, fără niciun pic de experiență. Îi sunt foarte recunoscătoare că a intuit că eu pot fi un om de nădejde, o mamă și o soție așa cum își închipuia el. M‑a ajutat foarte mult în carieră, bucurându‑se pentru orice izbândă a mea, oricât de mică. Ținea cont de stările mele sufletești, de visurile și doleanțele mele. Cu anii, a înțeles că a făcut o alegere bună. Înainte de a pleca din viață, mi‑a spus: „Eu mereu mergeam spre tine, spre o astfel de soție, dar mă și complexai cu corectitudinea și felul tău de a fi. Mă făceai, uneori, să mă simt inferior”.
Dumitru Crudu: Povestea ta de dragoste cu Simion Ghimpu a început în perioada în care fratele său, Gheorghe Ghimpu, se afla în gulag, arestat de sovietici, pentru că a creat Frontul Național‑Patriotic, care pleda pentru unirea cu România. Știai ce i s‑a întâmplat lui Gheorghe Ghimpu? Nu ți‑a fost frică să‑ți legi viața cu fratele unui „pușcăriaș”? Nu ai avut neplăceri fiind căsătorită cu un Ghimpu?
Pe atunci nu cunoșteam nimic despre acest caz, fiindcă nu se vorbea, era o temă tabu în societate. Abia când am intrat în familie am aflat ce se întâmplase. Fiind alături de Simion, vedeam cum era mereu supus încercărilor numai pentru faptul că era fratele unui disident politic. Imediat ce a fost arestat fratele său, Simion nu a mai fost publicat în presă, nu mai era invitat în emisiunile radio și TV, la serviciu i se invocau diferite motive pentru a fi compromis, a fost eliberat de la Moldova‑Film, unde era redactor. Timp de doi ani, zi de zi, la ora opt dimineața era luat de acasă cu o mașină și dus la Securitate, unde era supus unor interogări drastice. I se verificaseră toate cărțile din casă, i se confiscase mașina de dactilografiat. Simion a avut de suferit foarte mult.
Maria Pilchin: Care au fost și sunt relațiile tale cu cumnatul Mihai Ghimpu, fost președinte interimar al Republicii Moldova, și cu nepotul Dorin Chirtoacă, fost primar general al municipiului Chișinău?
Relații frumoase de rudenie, cu bună înțelegere, cu respect reciproc. Ghimpeștii țin foarte mult la tot ceea ce înseamnă familie. Când s‑a întors din gulag Gheorghe, timp de doi ani era verificat, seară de seară, ca după ora 20:00 să fie acasă. Ei, uite că Gheorghe, în acest timp limitat, zilnic mergea la Colonița, la părinți, și neapărat venea la mine la spital, unde eram internată cu toxicoza sarcinii pe care o purtam. Stătea la lungi discuții cu mine, mă susținea moral și mă sfătuia cum să mă alimentez corect. În ce‑l privește pe Dorin Chirtoacă, e și finul meu de botez, pe care l‑am purtat în brațe de mic, e de o seamă cu fiică‑mea, Anda‑Cristina, au copilărit împreună și astăzi mențin aceeași prietenie. Îmi pare nespus de rău de nedreptățile ce i se întâmplă lui Dorin. Cu potențialul lui intelectual și cu devotamentul lui patriotic, ar fi meritat alt parcurs profesional. Mă doare inima pentru el.
Cât despre Mihai Ghimpu, pot spune că e un frate, un unchi și un cumnat cum mai rar întâlnești. Mihai a fost prietenul meu de nădejde în momentele cele mai grele ale vieții. Are multă compasiune și e gata oricând să sară în ajutor. Mare noroc am avut de el, mai ales atunci când se îmbolnăvise Simion, era mereu alături.
Dumitru Crudu: Am uitat să te întreb și despre nașul tău, Grigore Grigoriu, alături de care tu și Simion Ghimpu ați trăit foarte multe întâmplări emoționante. Ne poți povesti una dintre ele?
Grigore Grigoriu ne‑a fost un adevărat părinte spiritual, împreună cu nănașa, regizoarea TV Ecaterina Botnariuc. Ei erau prietenii lui Simion înainte de căsătoria noastră și așa și ne‑au rămas, adevărați prieteni. Toate sărbătorile de familie le petreceam împreună, ba și unele vacanțe – la mare, la munte. În casa lor întâlneam cei mai deosebiți oameni – regizorul Emil Loteanu, cântărețul Nicolae Sulac, medici ca Jorj Frumusache, Eugenia și Grigore Bulbuc, ultimul fiindu‑i coleg de clasă, alături de Dumitru Agapi, care era lucrător la bancă, Boris Schițco, maior de poliție, și atâta, atâta lume pestriță și frumoasă. Erau din diferite domenii profesionale, dar toți artiști în suflet.
Maria Pilchin: Când a fost debutul tău muzical?
Când am venit la „Tălăncuța”. În 1984.
Dumitru Crudu: Una dintre cele mai frumoase întâlniri din viața ta a fost cu folcloristul și muzicianul Andrei Tamazlâcaru și cu ansamblul „Tălăncuța”, pe a cărui scenă te‑ai afirmat în calitate de cântăreață. Cum a fost această perioadă?
„Tălăncuța” și Andrei Tamazlâcaru au fost un noroc al meu. Dar trebuie să amintesc neapărat că ideea de a veni la „Tălăncuța” a fost a lui Simion. Mai întâi, a mers la Andrei Tamazlâcaru și i‑a spus că soția lui e împătimită de cântec și l‑a rugat să‑mi verifice capacitățile vocale. Apoi a venit acasă și mi‑a spus: „Mâine mergi la Tamazlâcaru ca să te asculte”. Îi sunt atât de recunoscătoare că a avut grijă de sufletul meu, de dorințele mele. Nu orice bărbat e capabil de așa ceva.
Maria Pilchin: Ce rol a avut ansamblul „Tălăncuța” în dezvoltarea ta artistică și umană?
Aici am deprins arta neaoșă a cântatului, am învățat să deosebim valoarea de nonvaloare, să ne apropiem de sufletul purtătorului de folclor. Ne‑am pătruns de adevărurile istorice și de demnitatea noastră națională.
Maria Pilchin: Cum te‑a format profesional experiența de la postul național de radio? Împreună cu Maricica Munteanu și Alexei Revenco, decenii la rând, ai fost un pilon al acelei instituții. Și acum ești la radio. Cum se explică această durabilitate?
Am ajuns la radio exact ca și la „Tălăncuța”, îndemnată și cu ajutorul soțului meu, Simion Ghimpu. Eram în căutare de serviciu, după ce ieșisem din concediul de maternitate, iar la Direcția Cultură nu doream să mă mai întorc. Simțeam că trebuie să mă ocup cu altceva. S‑a întâmplat acest lucru la 17 iulie 1980. Alexei Revenco, cumnatul meu, lucra deja la radio. În urma unui riguros concurs, în câteva etape, a ocupat postul de crainic. Apoi, în același an, 1980, tot după concediul de maternitate, s‑a angajat la televiziune soția lui și sora mea, Maricica Munteanu. Peste un timp, Maricica a venit, și ea, la radio, fiindcă se eliberase un loc de crainic. Nu era ușor să lucrezi pe atunci în această structură, care era politizată până la refuz. Când am fost acceptată la serviciu, am trecut pentru început prin biroul lui Stepan Lozan, fostul director al Comitetului de Stat pentru Radio și Televiziune, care m‑a testat din punct de vedere politic, m‑a întrebat despre situația internațională și alte chestii de acest fel – pe mine, care veneam într‑o redacție artistică, cea muzicală. Despre cum se lucra atunci în această organizație e o temă aparte. Noi, cei din radioteleviziune, eram mereu sub lupă, tot ce făceam era cenzurat.
Dumitru Crudu: Știu că ai contribuit enorm la fondarea a două biblioteci – filiala din orășelul Mestre, de lângă Veneția (Italia), și biblioteca „Andrei Tamazlâcaru” în cadrul Studioului de valorificare și cercetare a patrimoniului de la Direcția Cultură a Primăriei Chișinău. Vorbește‑mi despre aceste realizări.
În 2007 am mers în Italia să cânt pentru diasporă, alături de Ian Raiburg, Dumitru Gheorghiu, Vasile Moroșanu și Olga Ciolacu. Fiind în orășelul Mestre, a venit la hotel să ne viziteze o colegă a doamnei Ciolacu – Tamara Bortă, profesoară de matematică de la noi, care de mai mulți ani lucra în Italia. Ne‑am împrietenit și ea mi‑a fost cel mai bun ghid în excursia prin Veneția. Atunci mi‑a spus că toate naționalitățile din Mestre și împrejurimile localității au câte o filială în biblioteca municipală, numai Moldova nu are. M‑am angajat să adun cărți de la scriitorii autohtoni, cu autografele lor, și săptămânal duceam în mâini, cât puteam, la gara de trenuri, de unde un microbuz făcea rute Chișinău‑Mestre. Astfel, în 5‑6 luni, am trimis aproximativ 300 de cărți. Și în felul acesta, la Mestre, în martie 2008, a apărut filiala de carte din Moldova. Am fost invitată la lansarea filialei, unde am și cântat. Am o diplomă specială pentru această faptă a mea. Iar biblioteca „Andrei Tamazlâcaru” a apărut atunci când am început să ordonez cărțile maestrului. Când mi‑am dat seama ce diversitate de cărți, cât de valoroase sunt, majoritatea fiind cu autografe pentru folclorist – peste două mii de titluri –, am zis că ar fi păcat să nu organizez această bibliotecă. Împreună cu colegii de la „Tălăncuța”, am făcut și lansarea ei, prezentând cărțile rare din arsenal.
Maria Pilchin: Tu știi să porți, într‑adevăr, cu mândrie costumul popular. Totodată, încerci să‑l promovezi prin diverse expoziții.
Da, așa este. În iulie 2022 am fost invitată de Roxana Dumitrache la Institutul Cultural Român de la Londra cu expoziția personală formată din 15 costume din diferite zone ale României, iar la 27 martie 2023 am mers cu aceeași expoziție la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”. După care, în decembrie al ace‑ luiași an, 2023, am avut o expoziție cu demonstrație la Bazarul diplomatic din Bruxelles, la invitația doamnei Liubovi Ciubotaru, și în iunie 2024, împreună cu Maria Iliuț și Olesea Enachi, am expus din costumele noastre la Direcția Cultură a Municipiului Chișinău.
Maria Pilchin: De ce ai simțit nevoia să documentezi istoria satului Paicu într‑o carte?
Întotdeauna m‑a interesat istoria, mai ales din momentul când mi‑am dat seama că atât la școală, cât și la institut am învățat o istorie distorsionată, străină nouă. Una auzeam din povestirile rudelor, părinților, bunicilor și alta se propaga în manualele noastre. M‑am ambiționat să ajung singură la niște adevăruri citind materiale din arhive, din publicațiile înaintașilor noștri. După ce am scris această carte, m‑am gândit: dacă fiecare își va scrie istoria localității unde s‑a născut, atunci vom îndreptăți cu adevărat istoria și neamul. Nu trebuie să lăsăm pe mâna străinilor să ne descrie viața, tradițiile și obiceiurile. E un sacrilegiu. Istoria iubește adevărul.
Maria Pilchin: Un mesaj pentru generațiile următoare? Generația nepoților tăi și a celor care vor tot veni după noi.
Funcțiile înalte, slava, bogăția sunt trecătoare. Nemuritoare rămân a fi omenia, compasiunea și înțelepciunea. A fi om e un lucru mare! Eu am avut norocul să mă formez într‑un mediu deosebit și să mă pătrund de felul de a fi al unor oameni cu mare talent și de mare valoare, care, în același timp, știau să rămână modești, discreți și foarte cumsecade. Să se ia aminte la astfel de lucruri. Să‑și iubească, prețuiască și onoreze înaintașii, bunii și străbunii, ale căror gene le poartă în ei. Să nu permită ca istoria neamului să fie scrisă de străini, să o completeze ei prin fapte și adevăr. Să fie buni, cu bun‑simț, setoși de cunoștințe, harnici și iubitori de țară și de neam.
