Nicolae Esinencu, în viziunea bunilor săi prieteni, dar și a celor care l‑au cunoscut în diverse ipostaze – unele nostime, altele pline de teatralitate – ar apărea și astăzi ca un personaj neliniștit, gesticulând larg, vorbind necontenit, stârnind controverse, dar în același timp știind să mângâie și să aline lumea din jurul său; salutându‑și colegii de breaslă ori portarii de la ușile Uniunii, martori ai atâtor „intrări și ieșiri” neordinare ale scriitorilor și scriitorașilor, dar și ale celor „ochioși” și „urecheați”, mereu vigilenți în slujba sus‑pușilor vremii… Zic: Esinencu al nostru – activ, vioi, uneori chiar excesiv de vioi, vorbăreț și pus pe șotii de dimineață până seara –, la memorabila lui masă din colțul sălii de bar ori la cea de sub castanul rotat și roz, rostea cu patos: „Am să le scot (geamurile, ușile – n.r.), ca să fie lumină pentru națiune! Am să șed sub un copac, n‑am nevoie de birou!” (Copac…, cum numai cei care l‑au tăiat nu vor recunoaște ce prostie au făcut – cică singurul castan roz din oraș). Esinencu, care rămâne și astăzi o lume învăluită în mister (altfel de mister decât cel cu care ne‑am obișnuit până aici) și, în același timp, o existență fixată pe așchii de zile, pe frânturi de seri și nopți desprinse din arsenalul său artistic, estetic și filosofic. Un scriitor înglobat într‑o viață aglomerată, plină de griji – griji care începeau chiar de la pragul casei, acolo unde îl așteptau copiii săi frumoși și năstrușnici (altfel nu se poate), și ajungeau până sub umbra castanului, absent și el azi, așijderi poetului‑de‑prozator‑de‑scenarist‑și‑actor… etc.; și, toate acestea/acelea/teribilismele, la fel, au ajuns la tipar și, în rezultat, în Scrieri alese incomplete. Incomplete, pentru că iată, și această carte, la fel ca Du‑te și mori ori Moș Găbjilă filosoful, sau Scrisori din Pragul Vremii. Corespondența cu breslașii, următoarele, la fel postume, completează Scrierile alese. Alte SCRIERI, cu adevărat alese, selectate, îngrijite și „servite” la P.R., destinatar, cum ar fi: Nicolae Esinencu, Post Restant, Oficiul Poștal=Biblioteca „Onisifor Ghibu”, Chișinău. Să și le vadă și să le citească și El, de Acolo, și să ni le împartă și nouă, aici, fiecăruia. (Cine vrea un PDF să mă prindă.)
Dialogurile, monologurile, interviurile și… tăcerile adunate în această carte s‑ar preta cu prisosință la același capitol: Esinencu, mereu „poznașul” și „teribilul”, impulsivul și necuprinzătorul și îl vor face pe cititor, fie că l‑a cunoscut personal, fie că nu, să‑l redescopere pe Esinencu în același racursiu cu care ne‑a obișnuit, dar abordând și probleme sau subiecte nebănuite – lucruri care, s‑ar părea, nu l‑ar fi putut interesa sau copleși, odată prins în îmbrățișarea minunatei Muze a literaturii, și asta, deseori, debusolată de dimensiunile talentului său și multitudinea tematicii cotidiene și filosofice de care se lăsa „năpădit” confortabil, din câte deducem din scrierile sale.
Stările peste care vom trece de la pagină la pagină, de la dialog la dialog, adică interviurile realizate de colegii de breaslă ori de jurnaliștii vremii refac chipul copilului teribil, așa cum l‑am cunoscut și cum a fost Esinencu de fapt – trecerile de la o temă la alta în discuțiile cu interlocutorii sunt atât de adevărate – esinenciene –, încât nu ne rămâne decât să ne bucurăm că l‑am întâlnit și să recunoaștem cu sinceritate că, de fapt, nu l‑am cunoscut într‑atât de bine, încât să vorbim despre opera sa, dar și despre Omul‑de‑El, în cunoștință de cauză, fără a face trimitere la felul lui „zburdalnic” de a fi. Acum recunosc că l‑am cunoscut foarte superficial. Și aici aș da timpul înapoi, să mai stau la Masa lui, cu Vorba lui de „…Ce mai faci, Maxi? Să scrii… Scrie! Mă auzi? Ascultă ce‑ți spune Nanu…”, ca apoi s‑o cheme printr‑un gest pe Galea cu ceva pe tavă. „Dar să nu crezi – rămâi dator, Maxi… până data viitoare…” Nu las loc pentru suspans – n‑am rămas dator.
Și, pentru că a trăit (suportat) singular trăirile Timpului Național desprins de Imperiul Răului, Esinencu îmbracă, în discuțiile pe care le poartă, inclusiv cu Alter Ego:
- când un veston – gata să se arunce în lupte („Am îmbrăcat cămășile restructurării și am pornit la luptă crâncenă cu mașina multor timpuri, iar mașina timpurilor era un dușman viclean, hain, hapsân, nimicitor.”);
- când un costum/sacou, la cravată – gata să‑i plimbe (în drum spre CC‑ul cui îi are, unde trebuia să se înfățișeze uneori, îndatorat, fără voia sa, cu ceva, dar altceva, și, totodată, foarte abil și învolburat în declarații), pe cei sus‑puși, prin înjurăturile lui aproape părintești, dar roșii ca flamura steagului lor, loiali ocupanților („Și zici că s‑a aflat în instanțe despre apelul vostru… care a fost mișcarea?” „Localul Uniunii, care de obicei era de ani de zile un cuib cu pui morți, deodată s‑a mișcat și s‑au trezit șobolanii. Telefoane! Alergări în sus și‑n jos pe scări! Gonași spre comitetul central și de la comitetul central! Adunări de partid, adunări de sindicate, adunări de conducere, de secretariat. Zilnic, cu ușile închise, telefoane și iar telefoane. Amenințări publice. […] Acum ai dat de dracu și tu, și ceilalți, se ocupă de voi KGB‑ul!”);
- când haina lui Iulius Cezar cu sfâșietoarea expresie celebră „Și tu, Brutus?” – căci „…unul făcea pe ocupatul, altul pe bolnavul, al treilea, pur și simplu, declara: uite, nu sunt eu cel indicat să adun sem‑ nături… Și tot așa. Ba chiar unii ziceau că, uite, eu (Esinencu – n.r.) aș fi cel mai potrivit să adun semnături – ai o greutate literară și copii mai mulți – copiii servind drept pavăză în viziunea acestora”);
- când haina vărgată a deținuților, pe care o purta sub piele, așa cum își purta în suflet neamul deportat în îndepărtări mortuare, petrecut cu urlet de trenuri hapsâne și înfometate de oamenii‑de‑noi („Dacă am fi fost prin anii ’37, anii staliniști, cred că în două ore eram cu toți executați.” „De când a fost instalată puterea sovietică în Moldova, topoarele au fost în mâinile celor de la putere. Ei au dat cu topoarele în stânga și‑n dreapta, au nimicit totul. […] Au construit închisori, institute de demagogie, de criminalistică și și‑au crescut burți.”);
- când un tricou – gata să intre pe gazon cu mingea și, în sfârșit, să uite de grijile lumești, care îl măcinau până la oase, de nedreptățile vremii care îi străpung opera; să uite de toate, chiar și de casă, măcar acum, aici, în fața balonului – singurul adevărat‑de‑rotund și care nu înșală așa ca omul de alături, ci altfel – prin traiectoria proprie, nu cea ideologică ori proastă, ca întregul sistem nedrept și opac, până și chiar după schimbarea vârfurilor instituției scriitoricești.
Ori, și mai și – chiar gol‑goluț (vezi cartea lui Aurel Scobioală, Scriitorii când erau copii), prins în copilărie de fotograful evreu (neamuri? de‑ai noștri? „Omul nostru?”), probabil, pentru că… le va dedica, mai târziu, un roman și lor, evreilor noștri, mulți până la o vreme. Gol‑goluț, adică sincer ca un copil, des‑ chis ca un june la suflet și chip, însă și el dornic de adevăr („Trece foarte greu timpul. Și deodată Răileanu, fotograful nostru, aleargă spre mine și‑mi spune: «A telefonat Gheorghiță de la Moscova și a spus să‑ți transmit că la Moscova timpul e de două ori mai bun decât ne așteptam!» În curtea Uniunii a izbucnit un URA sărbătoresc, încât au încremenit cei din tabăra adversă. Era de înțeles bucuria noastră”).De adevărul adevărat, nu de adevărul mincinos al nepocăiților vremii, care se împuiază la USM, aparent inteligenți, înțelepți și sfătoși pentru ochii lumii, dar răi de mama focului și ranchiunoși… cum remarcă, peste timp, Esinencu, deschis, în fața jurnalistului („Au fost de toate în drumul nostru, drumul spre ziua de azi. […] Cât voi trăi, nu‑i voi uita pe cei care se dădeau pe după uși când băteam de zeci de ori la ușa lor. […] Ieșea, de obicei, soția să ne spună că maestrul nu‑i acasă, și ne spunea nouă, celor care, ne fie iertat gestul, trăgeam cu urechea înainte de a apăsa pe butonul soneriei; îl auzeam, îl simțeam pe maestru că era acasă, vorbea tare… și noi aveam mare nevoie de el. Îl pândeam la scară, dar degeaba. Și niciodată n‑am să‑l iert. […] S‑a tot ascuns așa până în clipa când a văzut că totuși biruim. Și atunci a țâșnit fulgerător din casă, ne‑a strâns mâna: «să trăiți, băieți» și s‑a așezat aproape în fruntea coloanei de restructuriști. El, negru la față, cu spume la gură, răcnea la noi, în curtea mică a Uniunii Scriitorilor, să nu trimitem petiția noastră la Moscova, lui Gorbaciov”). Atât de tari, atât de naționali, atât de devotați cauzei, încât unii nici până azi nu vor să‑și recunoască, în sine măcar, în adâncul sinelui, „ținuta fără ținută” de cândva și să nu ocupe locul fals în mica și devorata istorie a… noastră… nu a lor; personaje „…care, când coboară seara de pe călcâiele pantofilor, au pe lângă soțiile lor numai un metru înălțime; …care pe sub costum poartă bondiță, sub ușankă – căciulă de miel”.
Esinencu și‑a iubit țara, neamul mai mult ca oricare altul, și nu pe ascuns, ci deschis – „Un scriitor fără conștiință națională nu e scriitor. E un zero. […] Suntem niște oameni pierduți ai lumii, care nu trebuie nimănui… – practic, nu suntem. Dimpotrivă, «oamenii națiunii» au adus comuniștii la putere”.
Dar… Dar‑dar‑dar: „În noua cârmuire avem oameni care ocupă la ora asta câte șase‑șapte posturi, iar alții – nimic”. „…Am văzut cu ochii mei cine, ce fel de om e, cine îți zâmbește ca să te apropii să te sărute și cine îți zâmbește ca să te apropii să‑ți dea cu piatra‑n cap.”
Trecând de la dialog la dialog, Esinencu ne readuce la timpurile înflăcărate de odinioară, în care toți aveau loc – de la mic la mare, de la patriot la mancurt, de la om, la urma urmei, la neom, neprieten, necoleg, nescriitor etc. etc. – și care s‑a stins ca o torță în nisip, fumegând până azi… fumegă a speranță că toate se vor rezolva totuși, așa cum a sperat și el. Și atunci, în timp ce Esinencu și încă vreo doi‑trei Oameni ardeau, cei cu NE în față au fost și au rămas nisip – dornici să‑i stingă definitiv.
Trecând de la dialog la dialog, Esinencu ne bucură și se bucură de noile sale apariții editoriale, cu mulțimea de opinii ale colegilor și invidia… invidia tot a lor, a unor colegi – Vin muzicanții, Taxi și Alo,Teo, O cafea neagră, Oameni de paie și Femeia pentru toate timpurile, care au fost publicate doar în anii restructurării. Oare de ce? și „Oare de cine au fost interzise?” dacă nu tot de confrații de breaslă, de birou, de „pileală” – vorba domnului Gromov. A. Gromov – evreul român.
Trecând pe la chioșcurile sovietice, noi cumpăram ziare în grafie latină – „L’Humanité” (ziarul Partidului Comunist Francez) ori „Le Monde” (cu o tendință liberală de stânga), dar Esinencu ne anunța că „eram abonat la – incredibil – 42 de publicații românești”, pe care „le primeam prin Moscova, iar un timp prin localitatea Oș din Kirghizia”.
Trecând prin literatura noastră, Esinencu zicea ceea ce alții n‑au îndrăznit: „Ultima lună de toamnă și alte bucăți druțiene pe care noi le zeificam altădată, inclusiv eu, sunt niște scrieri proaste, mediocre. Ion Druță are câteva bucăți bune, chiar foarte bune, și dacă el, în loc să se apuce de «apostolat», ar fi perseverat în direcția asta, ar fi azi un mare scriitor. Mai rău e însă că această zeificare a scrierilor lui Druță ne‑a făcut să urmăm o linie defectuoasă, bolnavă a literaturii, o albie în curs de secare. […] Literatura noastră a avut șansa unor modele mult mai sănătoase, mai viguroase, ratate, din păcate, deseori chiar și de promotorii lor. […] De aici și lipsa de criterii, haosul, debandada, incoerența, complexele de inferioritate, dar și cele de superioritate, neîntemeiate”. Tot în acest context ne amintește că „De fapt, pe la 1989, noi am făcut numele multor persoane «drapele ale națiunii» și am început a le flatura fără a ne gândi că astfel comitem o crimă împotriva noastră. Multe dintre acele «drapele» au fost de culoare albă”.
Paisprezece interviuri și dialoguri, inclusiv cu Alter Ego (toate însoțite și de o tăcere, fierbând a clocot de viață și Țară unită), se inter‑pătrund în cruda realitate sovietică și postsovietică (în fond, tot sovietică, prin personajele care au preluat conducerea, de jos până sus, a tuturor instituțiilor importante de la noi), dar și în grijile cotidiene ale lui Esinencu, inclusiv cele scriitoricești. De aceea zice el: „Uneori trebuia să fiu teribilist, dar atunci și de răutate era nevoie, din care cauză am avut mai multe probleme pe când eram secretar al Uniunii Scriitorilor”. Dar unii profitau de acest caracter nedomolit și spirit rebel: „Toți mă îndemnau ca anume eu să mă bag acolo unde era mai fierbinte”. Dar e cunoscut faptul că de unul singur nu te descurci, astfel că Esinencu a fost îmbrățișat și de oameni buni și sinceri: „Bunăoară, Nicolae Țâu, secretar la CC al PCM, îmi spunea: „Moșu’, mâine la ora opt ai să fii chemat de Bondarciuk. Vrea să te facă să potolești mișcarea scriitorilor, iar pentru asta o să ți se promită un autoturism Volga”. Aici vine un apropo: cine știe câte Volgi, dar și alte autoturisme au fost promise și chiar primite/acceptate, drept recompensă, de scriitorii noștri, nu doar în perioada sovietică, și pentru ce mari fapte întru salvarea națiunii?
„Nu este scriitor cel care nu e cu națiunea.
