Mâinile mamei
nu sunt doar mâini.
Sunt izvoare tăcute
care au învățat să aline fără să întrebe.
În palmele ei
copilăria mea încă se odihnește,
ca o pasăre care nu cunoaște
frica de zbor.
Când mă atinge,
timpul își încetinește pașii,
iar grijile devin obiecte fragile,
ușor de așezat într-un sertar al răbdării.
Mâinile mamei
au cusut răni invizibile,
au strâns în pumni furtuni
și le-au transformat în ploi blânde.
Când nu vor mai fi,
voi învăța să le port în mine
ca pe o rugăciune nerostită.
Orașul respiră
Orașul nu doarme,
ci doar clipește în intermitențe electrice.
Ferestrele sunt ochi obosiți
care au uitat să viseze.
Pe asfalt, pașii mei
nu lasă urme,
doar o vibrație scurtă,
ca un cuvânt nerostit.
Semaforul schimbă culorile
cu o răbdare mecanică,
de parcă ar încerca
să ne învețe disciplina inimii.
În metrou, oamenii
își țin singurătățile în buzunare,
lângă chei,
lângă telefoane,
lângă fotografii decupate dintr-un trecut
care nu mai are adresă.
Orașul respiră prin noi,
dar noi nu mai știm
să respirăm prin el.
Singur în câmp
Singur în câmp,
copacul nu se plânge.
Vântul îl încearcă
ca o întrebare repetată.
Ploaia îl lovește
cu degete reci.
Soarele îl arde
cu o lumină nemiloasă.
Și totuși,
își înfige rădăcinile mai adânc,
ca și cum ar scrie
un legământ cu pământul.
Nimeni nu îl aplaudă.
Nimeni nu îl învață
cum să rămână în picioare.
Dar în fiecare primăvară
își reia verdele
ca pe o declarație de existență.
