„Nu trebuie să vorbiți doar despre mari dezastre”, spunea „vecinul nostru Alfonso” (p. 51). Și Ilya Kamensky a ales să vorbească despere destinele unor oameni din orașul Vasenka în Republica surdă (traducere de Gabriel Daliș, Casa de Editură Max Blecher, 2021). Cunoaștem destinele unor oameni simpli, Aflonso, Sonia, Anușca, Petia, Mama Galia și Păpușăresele ei. Dar prin destinele lor ne este prezentat destinul unei localități. Vorbind despre ei, personajul poematic ne vorbește, de fapt, despre unul dintre cele mai mari dezastre ale omenirii – războiul. În acest oraș, locuitorii aleg să fie surzi, în semn de solidaritate cu Petia, omorât de un soldat. Aceasta e forma lor de a rezista răului, propagandei: „Mama Galia scrie cu cretă NIMENI NU VĂ AUDE pe porțile barăcilor soldaților” (p. 16). Ei refuză să audă, refuză să vorbească: „surzenia e singura noastră baricadă” (p. 27) și răspund la violență cu violență, la moarte, cu moarte. Pentru omorul soției sale, Sonia, Alfonso omoară un soldat. Pentru femeile arestate, violate și omorâte, Păpușăresele îl omoară pe „soldatul Ivanov”, pe „soldatul Petrovici” și pe „Debenco” (p. 72). Iar în toată această agitație, oamenii își pierd identitatea: „Ceva aleargă pe stradă, cade, nu reușește să se ridice” – acel „ceva” e de fapt un om, e Alfonso, dar depersonalizat, redus la negare de acest război nedrept (p. 15). Preferă totuși să fie un „ceva” neconturat și neînsemnat decât o „marionetă” în mâinile sistemului (p. 13). „Trupul îmi aleargă pe strada Arlemovsk cu hainele într-o față/ de pernă” (p. 30). Aleargă doar trupul, Alfonso nu e acolo, nu se identifică cu acest trup și cu mizeria în care îi este dat să trăiască.
Întregul volum e construit ca o piesă de teatru. Din primele pagini autorul ne prezintă personajele. Apoi intrăm în scenă/ scenele teatrului. Întreaga carte devine o metaforă puternică a lumii ca teatru. Un teatru care se vrea a fi de marionete. Cu păpușari cu puști și ideologii la purtător. Doar că lumea din această carte, din acest oraș, se ridică împotriva mâinii care le dictează mișcările. Aceste marionete se adună în grupuri și dau lovitura, cum o fac femeile, sau luptă și își reglează conturile individual, cum o face Alfonso, cum o face mama Galia. Interesantă este și plasarea acestui teatru din Vasenka în teatrul general al lumii. Cartea se deschide cu un poem-prolog – Am trăit fericiți în timpul războiului –, care prezintă altă lume, o lume care urmărește războiul din patul său, America, iar „în jurul patului”, „orașul banilor în țara banilor” (p. 5). Un oraș paralel cu cel în care oamenii trăiesc pe buza morții. Unde fiece moment de tandrețe rememorat se transformă în motiv și argument pentru supraviețuire.
În acest oraș, în care iubirea merge la braț cu moartea, în care soarele și zăpada coexistă („din soare se revarsă zăpada”), au fost și zile fericite înainte de război, zile în care s-au jucat nunți, zile în care s-au făcut copii, zile în care pistruii de pe umărul persoanei iubite erau simple bucurii, iar pe vreme de război s-au transformat în scuturi. Toate astea au fost substituite cu ștreanguri, împușcături, aresturi și o surzenie generală. Iar pentru a reveni la normalitate, e nevoie de puțină liniște, căci, în fond, „ce e o femeie?/ O liniște între două bombardamente” (p. 76). Aceeași liniște definește și un bărbat, și un copil. Toate, absolut toate,
pot exista, pot avea continuitate, doar dacă se face liniște după bombardamente, iar ele nu mai revin, și atunci „Noi toți/ rămânem cu povara de a merge la dentist,/ de a ne aminti să facem/ o salată de vară: busuioc, roșii, ce bucurie, roșii, pune puțină sare./ Asta-i vreme de pace” (p. 86).
