Nu ar trebui să uităm niciodată

Una dintre cele mai neliniștitoare experiențe pe care Herta Müller le‑a trăit în timpul dictaturii comuniste, pe care o povestește în unul dintre cele mai suculente eseuri din cartea Regele se‑nclină și ucide, se leagă, cine ar fi crezut, de grădiniță. Dar iepurele sare de acolo de unde nu te aștepți, adică tocmai dintr‑o instituție preșcolară. Pare de necrezut, dar virusul comunist pătrunsese foarte departe, infiltrându‑se până și între pereții grădinițelor, alienându‑i pe copiii de cinci ani, care, zice Herta Müller, dădeau dovadă de foarte mult zel ca să‑l copieze pe dictator. Pentru că autoritățile o măturaseră cu cântec din fabrică și din școli și colportaseră zvonul că ar fi un fel de oaie neagră și că ar reprezenta un mare pericol social, pe Herta Müller nimeni nu mai voia s‑o angajeze în altă parte. De aceea, mai că pusese mâna pe șarpe atunci când i se făcuse oferta de‑a lucra educatoare. Pentru că datoriile o scoteau din casă, viitoarea laureată a premiului Nobel primise cu brațele deschise să‑i dădăcească pe copii, dar nu a putut rezista mai mult de paisprezece zile, căci s‑a ciocnit de fantoma comunismului în sălile grădiniței. Scriitoarea a încercat să înfrunte sistemul și să le aducă aminte copiilor că sunt copii, și nu activiști de partid, dar tot efortul ei s‑a dovedit a fi zadarnic. Copiii nu cunoșteau poezii și cântece despre iarnă sau despre vară, iar singurele versuri pe care le știau despre culesul florilor se încheiau cu un elogiu fierbinte adus „iubitului conducător”. Dar mai trist decât aceasta era faptul că nici nu le plăcea și nici nu voiau să le învețe, preferând creațiile în care era preamărit partidul. Fiecare zi o începeau cu cântatul imnului. Și pentru că Herta Müller, în locul acestuia, constant le propunea cântece conforme vârstei, copiii rămâneau la fel de imuabili și‑i aminteau că, de fapt, ar fi mai bine să cânte imnul și să‑l cânte tot, până la ultima strofă. Într‑o bună zi, un copil s‑a apropiat de educatoare, povestește Herta Müller, și i‑a zis piezis și oarecum acuzator: „Tovarășă, dumneavoastră de ce n‑ați cântat?” Copiii erau complet nedumeriți: ei nu puteau înțelege de ce educatoarei lor i se păreau mai frumoase cântecele despre zăpadă decât acelea în care era proslăvit „mărețul conducător” sau „falnicul partid”. Acesta fusese motivul care o făcuse pe Herta Müller să‑și dea demisia după doar două săptămâni de muncă. Pentru că și‑a dat seama că picii ăia care cântau transfigurați erau deja niște victime ale sistemului și nu mai puteau fi întorși din drum. Iar Herta Müller nu voia să devină complice a regimului și, pentru că se eschivase, autoritățile o luaseră la ochi, vrând să‑i bage șarpele în casă. Dar, cu toate astea, la fiecare interogatoriu, povestește ea într‑un alt eseu, mergea sclivisită și dichisită ca la nuntă, scoțându‑i din sărite pe securiști, securiști care, imediat după revoluție, zice Herta Müller, au devenit prosperi oameni de afaceri și promotori convinși ai valorilor capitaliste, contra cărora, altminteri, luptaseră neogoiți în timpul comunismului, încă de pe vremea când erau copii la grădiniță.

Dumitru Crudu