Pornind de la faptul că într-un carnet medical sunt înregistrate stările de sănătate fizică ale unui pacient, supravegheat de medic, cartea de poezii a Nadejdei Ivanov Carnetul medical e poezia de care te temi (Prut Internațional, 2026) își propune să surprindă stările de spirit ale ființei umane din prezent. Medicul studiază însemnările despre bolnav, încearcă să stabilească un diagnostic și să-i prescrie un tratament, pe când poetul, cu ajutorul metaforelor inedite, încearcă să pună un diagnostic lumii și timpului în care trăiește. El nu are soluții pentru a îndrepta lucrurile absurde și precare în care se zbate biata noastră viață, în schimb, la un moment dat, se străduie să dezvăluie niște sensuri ascunse ale existenței și astfel ne ajută să supraviețuim spiritual într-o lume tot mai derizorie.
Titlul cărții Carnetul medical conține și subtitlul – e poezia de care te temi. E un avertisment sau, mai degrabă, e o sentință… Oare de ce poți să te temi de această poezie? Pentru a înțelege care e motivul unei frici sau neliniști bizare, trebuie să încercăm să pătrundem în miezul ei poetic. Chiar de la începutul cărții suntem avertizați că „Tot ce se vede e întunericul ce ține loc de piele”, apoi, imediat, în următorul vers, autoarea ne mărturisește că, fiind mică, „i-au smuls țipătul din faringe și au făcut din el spălător excelent pentru borcane”; apoi, ca o sentință decisivă, vine versul (din poemul care dă titlul cărții ) „iadul tău e unic”.
Călăuziți de aceste trei metafore sumbre, parcurgem restul cărții și înțelegem că ne aflăm într-un labirint existențial. După fiecare pagină, ca după următorul colț de stradă, având, la un moment dat, senzația că ne aflăm într-un oraș fantomatic, avem surpriza de a descoperi câte un vers (& întâmplare neobișnuită) emblematic: „intră în apa în care a spălat mortul”, „pauzele sunt cele mai înșelătoare nimfe”, „pisica aia moartă de lângă pod”, apoi iarăși, ca o concluzie intimă, „lăsați-mă să-mi dansez propria moarte”.
Devine tot mai clar că labirintul e fără ieșire, așa cum era Ieudul fără ieșire, un labirint al satului maramureșean din celebra carte a distinsului poet Ioan Es. Pop. Și versurile memorabile, care apar miraculos aproape în fiecare poem, sunt semnele care ne dau de înțeles că suntem pe calea cea bună. Mișcarea emotivă și încrezătoare înainte alimentează vidul cu multe speranțe. Fiecare bucată de timp parcurs cu multă grație și discernământ oferă spațiului o aură revelatoare, chiar sublimă. Nu în zadar, la un moment dat, autoarea afirmă: „S-a dat la o parte și muntele, subteranele lui mi-au străpuns corpul” sau „a fi e o stație de așteptare ”, ca apoi să simtă că „Secretul s-a cuibărit în pielea făcută piramidă…” Nadejda are o relație specială și pregnantă cu neființa. Dorește „să facă din moarte o jucărie și s-o învârtă pe deget” și, presată de obsesii, „să-i iasă pisicile negre de sub piele”, astfel „moartea să devină o piele nouă”, unde să „pictez ceea ce mâine nu voi reuși să fac”. Toate aceste viziuni reflectă o luptă acerbă și temerară cu Minotaurul (întâmplător sau nu, filmul rusului Andrei Zviaghințev, succesorul lui Tarkovski, Minotaur, filmat în Europa, a luat anul acesta la festivalul de la Cannes premiul I), care e stăpânul Labirintului și cu armele sale subtile și perverse ne atacă sufletul. După o confruntare trenantă și sinuoasă cu neantul, urmările sunt evidente: „amintirile stupide dansează și se sinucid pe rând”, „din șerpii încălziți la sân ți-ai înnodat șireturi pentru adidași”, „printre suflete de sticlă râde moartea de-i plesnește burta online”, „caleidoscopul de oameni anunță sfâșierea” etc.
Există în textele poetice ale Nadejdei multe ezitări și ambiguități vulnerabile, încât, la un moment dat, e greu de înțeles dacă protagonista își continuă mișcarea sau s-a blocat undeva pe la mijlocul drumului, sau poate chiar a luat-o ușor înapoi. Această rătăcire, înțesată de îndoieli și contradicții, prin hăurile întunecate și periculoase ale Labirintului e firească și plină de candoare, care oferă imaginilor efervescență și suspans.
Relațiile autoarei cu Dumnezeu sunt extrem de complicate. Cea mai plauzibilă apropiere de El se întâmplă în copilărie, când „mâinile tale îl desenează pe Dumnezeu printr-o mișcare haotică”. În rest, întunericul impenetrabil al spațiului, la care suntem damnați să hălăduim de multe ori dezorientați, cu greu își lasă amprentele bizare în conștiința noastră anxioasă, astfel „psalmii leagănă copii ce-și așteaptă părinții avortați”, iar „uitarea coase buzele cu ață de la coco chanel și țintele cad peste crucea pentru care te-ai născut”.
Și totuși, există în carte o poezie deosebită (al cărei titlu dă nume cărții), unde relația cu Cel de Sus e contradictorie și provocatoare, dar, până la urmă, se termină pe un ton concesiv. Precum se știe, Fiul Domnului a coborât pe pământ nu doar să propovăduiască viața de apoi, adică raiul, ci să demonstreze (dacă mai era nevoie) de ce pe pământ, în mare parte, domină iadul, unde omul, fiind păcătos (de când Adam a fost izgonit din rai), e predestinat să trăiască. Și numai prin efortul maxim de a-și manifesta credința poate depăși această formă sumbră de existență.
E musai să dăm integral bijuteria poetică din volum, care oferă acestuia o profunzime autentică:
„iadul tău e unic
și tu ești unul la unul cu gândurile lui
La rezonanța magnetică
coșmarurile voastre sunt de aceeași
textură
țepoasă
Dai mâna
și sunteți împăcați”
Pentru a sublinia unitatea lumii, pornind de la starea ei primordială, care e mereu actuală, numele Lui, ca în Vechiul Testament, nu e scris cu majusculă. Și, cel mai important, vedem că autoarea nu s-a rătăcit în Labirint, după cum părea, ci se mișcă coerent înainte, spre lumină. Ieșire, după cum spuneam, nu există, dar există împăcarea între cele două forme de identități existențiale (între sacru și profan), inegale ca sens și valoare, dar în urma unei previzibile transfigurări, în mod paradoxal, încep să aibă aceeași intuiție a realităților negative. Și mai există un centru al Labirintului, în care, odată descoperit, se poate produce iluminarea, adică asumarea cu demnitate a destinului și obținerea libertății absolute.
Până la urmă, ne dăm seama de ce Carnetul medical e poezia de care (trebuie să) te temi. Odată apropiindu-ne de stările poetice ale autoarei, adică intrând în Labirint, ne paște pericolul de a înțelege sau simți greșit mesajul cuvintelor sau, mai ales, al necuvintelor (scris printre rânduri) și astfel să ne rătăcim. Dacă totuși vom putea descoperi „cioburile (de oglinzi) care strigau în diferite limbi”, adică semnele care ne indică direcția spre adevăr, atunci există posibilitatea ca din lașitate și ignoranță să nu le recunoaștem. Și asta poate provoca doar teamă.
E evident că viața noastră se desfășoară sub (în)semnul subteranei. Acest lucru e înscris în ADN-ul nostru existențial. Cu toții venim dintr-un vechi popor de țărani (mai mult sau mai puțin plouați).Până nu demult strămoșii noștri locuiau în bordeie. Secole la rând cerul țăranului era pământul, pe care îl muncea cu multă dăruire, până la sacrificiul de rigoare. Chipul țăranului autentic e gri sau brun, brăzdat de cute negre, luminat uneori (de obicei, de sărbători) de sclipirile stinghere din priviri, când apucă să scruteze umil orizontul de sub cupola unei biserici. Cioran are dreptate când afirmă: „Privim cerul din umbră și stăm drepți în întuneric”. Și această istorie dramatică în mod firesc se reflectă în poezia Nadejdei Ivanov, care deopotrivă ne emoționează și ne pune pe gânduri. Mai mult, ne face să credem în destinul ei literar (și nu numai): va ști mereu să se reinventeze și astfel va reuși să ajungă, fiind pe drumul cel bun, în mijlocul Labirintului, unde o așteaptă adevărul absolut. E doar la prima carte de poezie.
