Poezia Antoniei Ilie din volumul de debut, Infrasonor (Editura Charmides, Bistrița, 2023), reprezintă documentul unei confesivități din care, la tot pasul, răzbat zgomotul și furia generate fie de o apropiere umană, fie de un contact cu mediul domestic sau cu propria feminitate, asupra cărora planează apăsător și vorace spectrul unei agonii interminabile. O abundență, de cele mai multe ori tensionată, de imagini, simțiri, flash‑uri cotidiene, disipate, cadre existențiale în derivă, radiografii virulente ale unor relaționări inerțiale, dar și o seamă de observații sarcastice sau atinse de o ironie contondentă aglomerează, adesea, mesajul și discursul. Această aglomerare generează un sentiment constant de instabilitate emoțională și de experiență vitală ajunsă la o limită dureroasă.
Între resemnare și angoasă, între negare și revoltă se derulează filmul biografic, iar pedala accelerării acestora este călcată cu o înverșunare plină de revoltă și de panică, totodată. Totul pare surprins din‑ colo de o lentilă a lipsei de sens. Practic, întreaga trăire confesivă devine o permanentă agitație a corpului și a minții printre elemente ale cotidianului, care devin obstacole în calea unei conviețuiri norma‑ le (cu propria persoană sau cu a celuilalt): „zac lângă tine/ inima fiartă/ claxoane în draci/ porumbei care zboară/ cu spatele/ închisă în corp străin/ merg la nonstop/ o capcană de șoareci/ seceră picioare‑ le/ ploaia se prelinge/ peste răni fundalul e/ din filme pisică moartă/ la intersecție aștept/ să se scurgă gemete/ toate mișcările” (NonstoP).
Între fisură și degradare pare a se opri acul busolei mentale, oferind acestei poezii șansa unei analize de‑o luciditate contondentă a unor trăiri care fumegă. Un moment mereu amânat, posibil salvator, asta se întrevede dincolo și dincoace de mormanele carbonizate ale fostei normalități: „te port în brațe până ți se șterg/ picioarele de pe pământ/ visez la plăcere la ceva ce mâine/ ar fi posibil ieri a fost deja târziu/ ne vorbim cu aceste corpuri/ în mișcare frica de după sex/ resturi dezagregate de minți/ neconsumate nu visăm la fel/ nu cântăm aceleași cântece/ ne prefacem că zburăm/ îmbrăcăm pe rând hainele fricii” (In order to kill you).
Poezia devine, la un moment dat, un seismograf senzorial care înregistrează atât aritmia normalității, cât și convulsiile, rupturile și discontinuitățile intimității. Pe un ton tăios este redat un comportament compulsiv, plin de disperare și de încercarea tot mai anemică a regăsirii de sine. Pare că, prin atitudini, gesturi și determinări, poeta a trecut de un prag fiziologic sau psihic și se îndreaptă, cu pași repezi, spre o cădere de tensiune nervoasă, înconjurată de afluenții delirului. Ritmul mărturisirii se încarcă, astfel, cu destule scurtcircuitări psihedelice care cuprind cadrele unei aparente normalități domestice, mimate cu destul de multă detașare, cu o crispată detașare: „creierul deraiază de pe șinele/ realității starea de convalescență/ nu se atenuează nici/ dacă țip nici dacă nu țip/ nici dacă o omor/ nici dacă n‑o omor/ nu e roz e opacă umbra mea/ (dar nu și ființa/ te rog repară‑mi conștiința)/ te rog du‑te la magazin/ adu‑mi superglue/ lipește‑mi farfuria/ lipește tâmplele între ele/ bucăți carbonizate/ tratament cu electroșocuri/ nu mă holbez nu strig/ după ajutor” (Respwan 2). Aceste acțiuni trădează fie disperarea, fie absurdul existențial, fie încercarea de eliberare din carcera concretului.
Textele foarte scurte din a doua secțiune a cărții, Short SmokeS, sunt micropoeme virulente care nu doar înregistrează o angoasă sau o stare de spirit ratată. Redau, mai degrabă, spectrul traumatic al unor trăiri de scurtă durată, iau pulsul dezvolării personale. Spiritul contondent și sarcastic animă și aceste notații febril‑vindicative: „tu să fii disecat pe/ masa mea/ eu să fiu disecată/ pe masa ta/ corpuri/ de agățat” (Smoke4 ), „noaptea trecută am rotit‑o/ pe toate părțile/ o pană de curent/ i‑am șoptit lui qas/ luminile au revenit/ neclare/ mai seci” (Smoke19) sau „o urmă de fericire/ trăiesc din plin/ număr zilele/ centura de castitate/ defectă din fabricație” ( Smoke25).
Existența gravitează în jurul revoltei îndreptate asupra unei vieți care a căpătat șablonul uniformității și al deriziunii. Ceea ce contează, dincolo de unda sarcastic‑virulentă, este conștientizarea alienantă a propriilor limite corporale și senzoriale. Are loc, până la urmă, o convertire a urâtului existențial în material poetic și asta este tot ceea ce contează până la urmă pentru supraviețuirea într‑o lume aflată pe culmile angoasei și ale înstrăinării: „și dacă sunt normală și‑mi zâmbește/ mama când sparg o farfurie/ sau când iau o notă mică/ exact cât aia de furnică/ și dacă pot ieși pe picioare/ din casă să‑mi beau cafeaua/ cu cel menit să‑mi fie/ nu‑i roz e opacă umbra mea/ nu și ființa te rog repară‑mi conștiința/ și dacă trec din întâmplare și salut/ ca un om respectuos cum m‑au făcut/ fără să mă holbez sau să strig după ajutor/ am ajuns la linia de FINISH brav popor” (Respwan 1).
Scrisă cu nerv, poezia Antoniei reflectă o lume și o trăire personală, ambele aflate într‑un proces continuu al degradării și al respingerii corporale sau senzoriale. Un debut care convinge nu prin acumularea haotică de date sau detalii afective, nervoase și disperate, ci printr‑un soi de frondă patetică, manifestată în radiografierea unei biografii sângerânde.
