Explozia le-a spart toate geamurile. Băiatul se târî sub pat, iar tatăl își trase plapuma peste cap, amândoi ascunzându-se de ploaia de cioburi care venea peste ei. Dușumeaua dispăru sub un covor de hârburi, țăndări, așchii de sticlă și lemn. Căzură de pe pereți fotografii, portrete, tablouri. Se iscă un curent, care plimba spărturile prin odaie și dintr-o cameră în alta. Vântul se înteți și dădu jos de pe masă hârtiile și cărțile.
Blocul vecin se surpă, prăbușindu-se peste oamenii care dormeau, după ce o rachetă rusească îl rupse în două. Oamenii se culcaseră în paturile lor și se treziră sub dărâmături, de unde nu mai puteau ieși, de unde răzbeau strigătele lor înspăimântate și Olexandr le auzea. Le auzea și tatăl său, care nu putea coborî din pat.
Apărură pompierii, cu zeci de lanterne în mâini. Doar pe trei dintre ei îi găsiră în viață și îi scoaseră de acolo. Olexandr văzu că unul dintre ei, în loc de picioare, rămase doar cu niște cioturi sângerânde, iar altul își pierduse nasul.
Îi cunoștea pe toți, și pe cei morți, și pe cei vii. Cu toți era prieten. Îi recunoscu pe cei trei supraviețuitori. Cel fără picioare era Victor, cel fără nas – Ludvic, iar femeia care nu păți nimic era Olena.
Astupă ferestrele cu pături. Începu cu fereastra care dădea spre blocul lovit de rachetă și termină cu cea din camera tatălui său. Instală o pătură și în locul ușii de la balcon, pe care detunătura o smulse din țâțâni și o făcu țăndări. Urcă pe un taburet cu un ciocan într-o mână și cu un pumn de cuie în alta și fixă păturile. Urmă o nouă explozie și taică-său căzu din pat, pe podea. Clădirea se zdruncina ca la cutremur și el se sprijini de perete ca să nu cadă.
Olexandr își vârî mâinile pe sub spinarea și șoldurile ciolănoase ale lui taică-său, încercă să-l ridice de jos și nu putu. Totuși, el nu avea decât șaisprezece ani, iar taică-său, șaptezeci. El era mic și pricăjit, iar taică-său, gras cât o butie.
Un obuz spintecă blocul de peste drum și acesta luă foc. Vedeau flăcările chiar și prin pătura de la fereastră, iar căldura le dogorea pielea. Olexandr auzea cum trosneau ferestrele și ușile și vedea cum ardea până și piatra. Se aprinse și pătura lor din geam și băiatul o smulse de acolo și o aruncă în stradă. O nouă bombă explodă și un copac se răsturnă peste clădirea lor. Explozia le smuci și celelalte pături din ferestre și el văzu că tot cartierul din jurul lor ardea. Se stârni iar vântul și trânti de pereți și ultimele două uși întregi, cea de la camera tatei și cea din bucătărie. Frigiderul le era gol și el împinse o masă în ușa de la chicinetă. Oricum, încă de ieri seara, n-avea ce căuta acolo, de când mâncară și ultima felie de pâine. Băiatul se opinti iar să-l ridice de jos, de-l trecură toate apele, și din nou nu putu. Când începu să-i vorbească, tatăl nu se uită la el, ci în tavan. Îl trimise afară să-i caute pe pompieri sau pe polițiști ca să-l scoată și pe el de acolo. Iar dacă nu va găsi pe nimeni, îl ruga să se întoarcă, să nu-l lase singur.
– Ai să te întorci? Îmi promiți?
– Sigur că da, tată, îl asigură băiatul și îl îmbrățișă fierbinte. O să mă întorc neapărat. Cum să te las singur aici? Doar știi cât de tare țin la tine. Să-ți pun altă pătură în fereastră?
– Nu-i nevoie. Acum du-te, dar să te întorci repede și, vezi, poate…
– Poate… ce, tată?
– Poate, găsești pe undeva și vreo felie de pâine.
– Bineînțeles, tată, îi promise Olexandr și îl îmbrățișă iar.
Clădirea se zgâlțâia din toate încheieturile și el părăsi camera tatălui ținându-se de pereți. Închise ușa, fără s-o încuie. Nici vecinii lor nu-și mai încuiau ușile. Coborau cu cățel și purcel pe scări, fără să vorbească între ei. Nimeni nu-i spuse nici lui nimic și nici nu-l privi. Acum, cuvintele sau privirile nu mai valorau nici cât o ceapă degerată. Liftul muri cu câțiva oameni plângând înăuntru, dar nimeni nu se opri din alergat. Nu se opri nici Olexandr, care fugea după vecinii săi ca să-i roage să-l scoată și pe tatăl lui de acolo, dar nu-i putea ajunge din urmă. Toți fugeau spre adăpostul antiaerian de sub teatru, printre schijele care le șuierau pe lângă urechi. Una dintre ele o doborî pe Olesea, omorând-o pe loc. Intrară grămadă pe ușa adăpostului și băiatul dădu roată încăperilor, apropiindu-se de toți bărbații vânjoși de acolo. Ajunse până la o linie roșie, peste care nu avea voie să treacă. Dincolo era spitalul, unde medicii, îmbrăcați în halate albe, îi îngrijeau pe bolnavi sau îi operau. Printre ei îi văzu și pe Victor, cel fără picioare, și pe Ludvic, cel care-și pierduse nasul sub dărâmături. Revenind, dădu peste Gheorghi, cu care tatăl lui mergea să joace fotbal în weekenduri și de fiecare dată îl lua și pe el cu ei. S-au pornit amândoi spre ieșire. Pereții adăpostului se zdruncinau, iar podeaua le fugea de sub picioare. Au deschis ușa și au ieșit. O rachetă lovi blocul lui Olexandr, care se nărui fulgerător, chiar sub ochii lor. Suflul exploziei îi trânti și pe ei la pământ, sub un morman de bucăți de sticlă și de piatră care venea de sus. Gheorghi și Olexandr se târâră gâfâind înapoi în adăpost.
Victor, cel care a rămas fără picioare, și Ludvic, căruia o piatră i-a tăiat nasul, își puseră capăt zilelor, înghițind câte un pumn de pastile.
