„Unsprezece tineri poeți din Chișinău” (București, 2019) încearcă să-și facă loc în literatura actuală. Deși textele din conținutul antologiei sunt diverse sub aspect tematic, totuși păstrează în substrat o viziune comună despre scris, fapt care îi inspiră antologistului Dumitru Crudu încrederea că această nouă promoție (după cea lansată în volumul „Opt”, 2018) va constitui în timp „al unsprezecelea val” de poeți basarabeni.
Antologia se deschide cu textele lui Ion Agaci, reconstituiri poetice ale imaginii unei lumi incerte, cu chipuri șterse, impersonale, în anturajul cărora eul autorului tinde să se identifice și, în același timp, de care vrea să se distingă. Ion Agaci pune în centrul atenției problema identității și prin ideea convenționalității numelui: „Încerc aerul cu arătătorul, degetul,/ Îmi scriu numele întotdeauna din alineat și-l privesc, mă părăsește/ ca orice altceva. (…) Am presimțirea că în pielea mea/ mai locuiește cineva cu un deget pe/ Delete.” Textul reflectă condiția purtătorilor de nume, aflați în schimbare continuă, transformați permanent într-un altcineva care nu se mai potrivește numelui celui/ celor precedenți.
Primul text semnat de Roman Andriiv transfigurează imaginea existenței blocate în momentul unei discrepanțe relaționale. Inerția este cauzată de lipsa unei persoane care, prin simpla prezență, ar pune lucrurile în mișcare. În singurătate, personajul poetic are obsesia ridicolului, golul marcat de lipsa lui „tu” face ca toate acțiunile să se piardă în nesemnificativ, în absurd. Al doilea text, „La o măsuță de la Tukano”, se centrează pe senzația falsului, a artificialului în relație. „Tu” nu este cel căruia i se confesează, ci față de care eul păstrează anumite rezerve. Consecințele problemei relaționale par a avea efecte care succed în gradație ascendentă, pentru că cel de-al treilea poem reprezintă o stare de confuzie, de rătăcire într-un mediu bulversant. Autorul schițează o imagine a inconsecvenței, a frânturilor, în care diferențele dintre oameni, animale, obiecte devin inutile.
Spre deosebire de poezia lui Roman Andriiv, cea a trăirii unei insuficiențe a prezentului, textele lui Artur Cojocaru aparțin memoriei unui trecut apropiat, trăit cu febrilitate, dar tratat în mod distant. E o poezie simetrică, în care se schimbă frecvent contextele, oamenii, stările, dar nu și ritmul în care imaginile acestora se perindă, imagini interiorizate ale unor spații comune (la circ, în fața blocului, pe bordură, la orfelinatul municipal, pe treptele grădiniței ș.a.), în care are loc ceva în aparență nesemnificativ. Evocările par a nu mișca emoțional personajul poetic, care nu trădează nici o reacție, dar anume acest fapt conferă textului o oarecare „greutate” afectivă. Unele secvențe iau forma unor schițe senzoriale.
Textele Patriciei Cotlău se disting prin predilecția pentru coerență și rimă. Tiparul liric este de natură reflexivă. Poezia e rodul unui act de autodefinire, de conștientizare a aspectelor existențiale dureroase, al răzvrătirii și acceptării. Iese în evidență, în primul rând, frica iremediabilă de care suferă personajul, o stare persistentă, obsesivă („Tot ce rămâne palpabil e frica.”; „La început/ îți e frică de ei, de/ exteriorul lor. (…) Pe parcurs,/ îți e frică de/ ce-ar putea să facă”). Textele ilustrează procesul maturizării, al modificării raporturilor cu lumea, al elucidării unor confuzii și acceptării unor fapte indezirabile care însoțesc existența odată cu senzația dezamăgirii („Te-ai ars de multe ori./ Te-ai ars de multe ori.”). Predomină tendința de a reduce la esență contactele dureroase cu realitatea. Reflecțiile sunt însoțite sau se încheie în generalizări care se vor percepute ca viziune asupra lumii.
Cristina Dicusar ne oferă câteva texte în care pulsează un trecut viu, palpabil, imaginile căruia rămân foarte limpezi („pe dunele acelea făceam/ poze și păream/ melancolică/ pe atunci purtam aceleași/ haine nu mai știam ale cui/ sunt mi le schimbam/ rar”), dar și texte ale unei realități potențiale, imaginare, ale senzorialului și mișcărilor corporale posibile. Forma verbală pe care o ia fiecare secvență este cizelată cu multă acuratețe, fapt care asigură o claritate eclatantă imaginilor poetice: „ne ținem strâns de mână pe gheață/ atât de strâns încât pot să spun/ nu s-a întâmplat niciodată/ o bucată de gheață mare/ de jumătate de metru atârna la fereastră.” Cristina Dicusar mizează preponderent pe expresivitatea vizualului reliefat prin sugestie.
În textele Tatianei Grosu, imaginile se diluează într-o substanță poetică volatilă („Înfloresc spinii/ Vibrează lianele/ În podul palmelor/ În aer/ Săgeți/ Străpung pereții transparenți/ Până în vârful degetelor/ Tu îmi sufli în palme…”), obiectele capătă dimensiuni invers proporționale („Sub firele de păr/ A trecut un tren”), faptele lunecă aproape insesizabil în alte spații, la fel cum verbele trec de la trecut la prezent. O altă particularitate specifică este erotismul subtil, ușor estompat, iar sugestibilitatea gesturilor, a imaginilor tactile și olfactive se intensifică la maximum în versul final.
În poezia Victoriei Epure își găsesc locul momente stranii și teribile ale unei existențe neordinare, momente în care personajul liric trece din ipostaza de victimă în cea de agresor și înapoi sau e simplu reflector al situațiilor extreme prin care trece altcineva. Textul se constituie din imagini șocante și asocieri mintale particulare, intime („la ora 4 nu m-ai cerut de nevastă/ în ultimul an din viața ta credeam că/ ora 4 e ora la care/ nu se întâmplă nimic”). Vocea poetică transpune, pe lângă fragmentele de realitate, și reacțiile inexplicabile în fața acestora, manifestând preferința pentru diferite ciudățenii existențiale, care îi asigură originalitatea.
Tot pe bizarerii își mulează textele și Rafaela Malic, doar că ea poetizează mici acte de nebunie deliberată, gesturi și acțiuni absurde și pline de farmec, care se produc din cheful de a trăi la limită: „Îmi plăcea să împodobesc/ bradul de la balconul tău cu/ chiștoace (…) mă îmbătai cu votcă/ ieftină/ înainte de culcare/ și îmi scoteai/ ciorapii, ca să împodobești/ bradul/ și cu ei.” Se resimte plăcerea manifestării nepotrivite așteptărilor ca viziune individuală asupra conviețuirii într-un anturaj banal. Eul poetic relaționează cu un „tu” care intră ușor în jocuri demențiale („jucam tenis cu șlapii tăi de baie (…) Când ne îmbătam ne/ băteam cu grămada de ciorapi murdari de pe/ podea/ (…) Iar eu mereu voiam să mă trezesc/ în bucătăria murdară/ Unde îți găteai supa,/ scriai poezii, unde/ beai bere cu luna și sărutai/ podeaua”). Imaginile din poemele Rafaelei Malic se imprimă în memorie prin jocuri gestuale și acțiuni uimitoare, pline de nebunie, oferind plăcerea imprevizibilității.
Dumitru Garcaliuc reușește să iasă în evidență doar cu trei texte, transpunând foarte concret, exact, matematic, fragmente din realitatea eului poetic. Fiecare text fixează câteva detalii expresive: „orice dragoste începută cu o sticlă de vin/ deschisă în parc/ fără tirbușon/ sfârșește cu un credit la bancă”; „astfel sub geamul deschis deasupra capului/ nu mai conta că avea gleznele dezgolite”. Poezia lui Dumitru Garcaliuc se deosebește printr-un grad mai înalt de elocvență. Desigur, menajată.
Poemele lui Daniel Grama formează o unitate imaginară din fragmentele câtorva situații schițate fugitiv, diseminate în toate textele. Accentul cade deseori pe circumstanțele în care trăiesc, interacționează și se percep reciproc oameni de diferite vârste: „… și eu l-am întrebat dacă știe/ Cum era cu trei decenii în urmă?/ A răspuns, războiul din Afganistan”; „Când tatăl bea rachiu/ Își aduce aminte de uniunea sovietică,/ iar eu când beau bergenbier/ îmi aduc aminte de venele tăiate la tabără/ când/ Emilia hotărî să moară,/ iar eu căutam/ berea ascunsă în baie.” Se pot deduce perspectivele reprezentanților unei vârste asupra modului de a fi al altora, sunt interesante condițiile istorice și biografice, personale, care marcat psihologia exponenților diferitelor generații. Textele nu oferă nici reflecții, nici aprecieri asupra faptelor poetizate, acest exercițiu este pus în sarcina cititorului.
Vitalie Șega reconstituie momente din viața de familie, în care se resimte o încordare, o nervozitate („Tata a ieșit la balcon/ să fumeze o țigară,/ tata era nefumător.// Propun să-l plasăm pe tata/ Într-un azil de bătrâni.”). Tensiunea provine nu doar din disensiuni în relațiile cu membrii familiei, din disonanțe între personajului liric și cei apropiați, ci mai degrabă din problema raportării identitare. Eul liric își formează o imagine de sine în raport cu tatăl sau bunelul: „Perioada sovietică a trecut, dar tu mai păstrezi/ rublele în colțuni de lână…// Eram nepoțelul lui bunelul, acum îs doar/ vai de capul meu./ Când pornești televizorul/ întrebi pe ce canale e parada militară”. Obișnuințele improprii unei existențe lipsite (deja) de constrângeri, care marchează modurile de a fi al tatălui și al bunelului, îi creează personajului liric complexe, însă îl și plasează într-o poziție de superioritate sub aspectul umanului. În cele câteva texte minimaliste care încheie grupajul, autorul schițează imagini simple, cu impact vizual.
Volumul „Unsprezece tineri poeți din Chișinău” reprezintă, atât prin meritul debutanților, cât și al antologistului, o selecție de texte remarcabile ale unor autori foarte tineri, care se comportă în poezie la fel de degajat ca și în realitatea în care trăiesc. Eludând deseori regulile și convențiile și asumându-și inadvertențele firești tuturor începuturilor energice și debuturilor literare precoce, vocile tinerilor poeți manifestă mărcile unor potențiale individualități artistice.
Oxana Gherman
