,, La capătul coridorului e un scaun negru
pe care se aşează
o frumuseţe de nedescris în atât de puţine cuvinte ”
Nicolae Popa
Nu o să mint, denumirea şi coperta cărţii, după părerea mea, realizează un contrast cu subiectele analizate în text, unde am simţit singurătate, empatie şi deznădejde, acestea mi se strecurau pe vene lecturând textul cărţii. Desenul coperții însă, îmi creează o stare pe care o simte rândunica în zbor, nu am cuvinte să o explic, aşa cum nu sunt rândunică (ultima oară când am verificat, nu eram).
Îmi îngădui să sper că pe acest aspect şi-a bazat alegerea Nicola Popa.
Printre poeziile ce sunt margarete în grădina lui Nicolae Popa, s-a strecurat un pui de gâscă ce îşi caută penele, un personaj simpatic pe nume Mitrofan.
Personajul suferă, plânge, empatizează, se supără, la fel cum toată lumea îşi caută rostul, iar restul lumii nu-l înţelege, nu e extraterestru, pur şi simplu, e Mitrofan.
Nicolae Popa scrie pe hârtie precum ar plasa degetele în iod, aşteaptă până s-or dizolva acolo cu totul, şi Covid-ul, şi stupiditatea urmărită în exterior: „3 poliţişti dotaţi cu cagule, măşti-cagule, măşti-sanitare,/ având mobilele încărcate, cu sms-uri doldora de mesage de dragoste,/ cum băteau un nuc, antrenându-se /”.
În cărţulie, printre poemele ce te lovesc în cap precum ecoul unui clopot de biserică duminica, la 04.00 dimineaţa, pe când tu dormi cu geamul deschis, că e vară, s-a strecurat un personaj – Mitrofan; e Nicolae şi poate nu e, e o latură mai ambiguă pe care Nicolae Popa o exploatează în noua sa carte, sau e un caracter inventat, cred că fiecare cititor va decide singur, atingând rampa de final, ultima pagină. Îl cheamă Mitrofan şi poate că o să vă uimesc – plânge!, nu loveşte pe cei ce-l lovesc ,,el nu ar putea lovi pe cei ce-l lovesc/ nici macăr cu o petală/ în cei ce trag de el/ trăgându-l afară…/”; culmea e că încearcă să se împrietenească cu ei „şi chiar cere o ţigară de la cei ce se chinuie să-l dea afară…”/.
Mitrofănel, aşa cum îl lua peste picior tatăl, devine, pe măsură ce îmi perind ochii peste tăişurile literelor și deconspir în conştiinţa mea, următoarele: e un omulean cu care m-aş împrieteni, o calitate a autorului ce uneori o transpiră el în exterior, atunci când iese din biserică, sau „după ce trece râul,/ după ce trece pădurea, /calcă şi el pe pământ aşa aiurea/”.
Acest personaj mi-a devenit simpatic şi am ţinut neapărat să-l studiez, pe itinerarul paginilor cărţii Mitrofan Plângăciosul şi ţin să menţionez că nu am simţit „obloane ”, după care se ascundea Mitrofan. E libertin şi deschis spre a se împrieteni cu oricine, chiar şi cu cel mai avid cititor sau cel mai rău critic.
Am zâmbit, aflând că Mitrofan, fiind personaj, are deja „Fana sa”, pe când autorii de poezie, actual nu au admiratori şi, culmea, personajul e cel ce se ruşinează de fană, nu invers. Ironia autorului se extinde de la prima până la ultima pagină, precum acuarela pe fila albă, oferindu-ne şi descriind fapte de-ale sale şi de-ale lui Mitrofan paralel sau distinct unul de altul, precum doi cocostârci capricioşi, ce zboară ambii spre ţările calde, dar o iau pe rute diferite.
Simpaticul personaj apare şi dispare precum reflecţia într-o baltă în care cineva de la etajul nouă aruncă o piatră.
Printre poeme se strecoară o uşoară amprentă de singurătate, care e clar relevată în versurile „trece o dronă deasupra lui/ în sfârşit şi o dronă pe deasupra lui”. Atunci când un mecanism rece îţi acordă atenţie, tu îl apreciezi precum un suflet, căci în exterior nimeni nu te îmbrăţişează, cel puţin te prinde în radar macăr o dronă.
Nicolae Popa nu e la primul volum, dar reuşeşte să fie soldatul ce nu oboseşte niciodată, sare peste ape, timpuri, destine, face legătura dintre celest şi terestru, „ţâşneşte ca un păstrav deasupra cascadei/ plonjează în oglinda marelui râu ce se adună/ acolo sus la Porţile cerului/…” empatizează cu persoane pe care le priveşte, le admiră sau, pur şi simplu, le analizează când se plimbă prin cartierul său preferat – Botanica.
Nu obosesc să mă minunez de poeziile sale, deşi normele sociale s-au schimbat, basmaua a şters de praf raftul şi l-a dat cu antigel, iar anii s-au perindat precum nucile căzute din castan după o furtună, ele au căzut, s-au uscat, cineva le-a cules, apoi primăvara castanul iarăşi a încolţit.
Nicolae a încolţit un vlăstar de poeme, ce cresc şi se dezvoltă nu doar din soare şi ploi, dar din priviri şi admiraţie a celor ce citesc cartea sa: „Mitrofan Plângăciosul”.
Vitalie Șega
