Piesa Unchiul Vania în regia lui Alexandru Cozub, a cărei premieră a avut loc pe 29 și 30 octombrie 2022, pe scena Teatrului „A.P. Cehov” din Chișinău, este un metaspectacol despre iluzii și revelație, despre speranță și resemnare, despre criza de vârstă și șansele pierdute, despre „ciudații” de provincie și ratare, despre epuizarea emoțională și ecologie.
Cehov însuși, se pare, a conceput această piesă ca pe un joc dramatic de-a teatrul. Ca pe niște „scene din viața de la țară”, în care personajele conștientizează că sunt niște personaje și în care atenția privitorului pregătit să vadă cele „patru acte” de conținut social-critic este, din când în când, perturbată de distanțarea carnavalescă a protagoniștilor de ei înșiși și, în consecință, a publicului de ceea ce se întâmplă în scenă. Prin urmare, se pare că prefixul „meta” caracterizează această reprezentație cel mai potrivit: privind spectacolul, simțim mereu dorința autorului de a trece dincolo de caractere și situații scenice pentru a arăta că toate sunt doar o ficțiune, un miraj, un joc dramatic abil, care, în același timp, nu privează aceste caractere și situații de actualitate, relevanță și veridicitate. Pornind de la Cehov, Alexandru Cozub face același lucru, depășind limitele dramei, rămânând, totodată, „în spiritul” lui Cehov, dar nu și urmându-i „litera”.
În ceea ce privește efectul înstrăinării în Unchiul Vania, voi aduce câteva exemple interesante și, cred, importante. Toate sunt niște trimiteri ale personajelor piesei la alte personaje din alte „universuri narative”. Astfel, Astrov spune despre sine următoarele: „Într-o piesă a lui Ostrovski este un om cu o mustață mare și abilități puține… Deci, acesta sunt eu”. Iar Elena Andreevna zice: „Sunt plictisitoare, o persoană episodică… Și în muzică, și în casa soțului meu, în toate romanele – peste tot, într-un cuvânt – am fost doar o persoană episodică”. Faptul că personajele lui Cehov au senzația că sunt alte personaje sau niște ecouri ale lor sugerează caracterul secundar al existenței lui Astrov, a Elenei Andreevna și a tuturor celorlalți, inclusiv a „unchiului Vania”. Până la urmă, și el se vede ca pe o proiecție nerealizată a altcuiva („dacă aș trăi normal, din mine ar fi putut ieși un Schopenhauer, un Dostoievski”), explicând acest lucru prin faptul că atunci „când nu există viață reală, oamenii trăiesc cu niște miraje”.
În plus, Serebreakov, trezindu-se, recunoaște: „Tocmai am ațipit și am visat că piciorul meu stâng aparține altcuiva” (în producția lui Al. Cozub, piciorul „stâng” a devenit „drept”, ceea ce, cred, vorbește despre aceeași depășire a sursei inițiale) și citează apoi o replică celebră din Revizorul lui Gogol: „V-am invitat, domnilor, să vă anunț că ne va vizita un revizor”. Apropo, Voinițki îl numește pe Serebreakov „babușcă savantă” (rus.: «ученая вобла»), ceea ce, cu mare probabilitate, este o trimitere la faimosul basm al lui M.E. Saltâkov-Șcedrin, Babușcă uscată (un basm extrem de actual, mai ales astăzi, când expresia «Нет вобле», în contextul agresiunii militare ruse din Ucraina, a devenit o memă pe rețelele de socializare), în care se reia fraza rostită de către Serebreakov cam spre sfârșitul piesei: „Trebuie să ne facem treaba!” Această conexiune dintre Cehov și Saltâkov-Șcedrin nu este întâmplătoare și, se pare, ar fi trebuit să fie percepută de contemporanii săi în același mod în care publicul de la Chișinău a perceput fraza Elenei Andreevna: „Cum oare vom trece prin această iarnă?!” Jocul în context este, bineînțeles, și el, un fel de artă.
Cehov a creat o piesă din care, ca dintr-o bucată de plastilină, poți sculpta orice. Acesta este, probabil, motivul pentru care creația sa rămâne întrucâtva inepuizabilă. Sunt importante doar accentele, dozajul și proporțiile lor. Alexandru Cozub a ales să meargă pe calea amplificării, a îngroșării registrului comic din Unchiul Vania, ducând jocul actorilor până la grotesc, caricatură și chiar elemente de farsă de clovni (de reținut doar acel papion multicolor de clovn care apare brusc la gâtul lui Voinițki în actul întâi). În general, se observă dorința regizorului de a atenua, de a reduce la ironic sau chiar de a tăia pasajele patetice ale piesei: cel mai bine acest lucru se remarcă în momentul în care Astrov își prezintă ideile și proiectele ecologice, despre care trebuie să vorbească, stând pe un scăunel, uneori la dictare și într-un joc bine coordonat cu alte personaje. Absurditatea relatării unui subiect, de altfel serios și important, urmărind notițele din mapă, îl pune într-o lumină ridicolă nu doar pe Astrov, ci și pe cei care îl ascultă. Contrastul dintre grav și amuzant, dintre comic și tragic este unul dintre principalele instrumente ale reprezentării. Personajele se prostesc, când totul este cu adevărat serios, iar dacă încearcă să se comporte serios, atunci, cel mai adesea, sunt ridicole.
Există încă un procedeu pe care Alexandru Cozub îl folosește cu succes în Unchiul Vania și care a fost testat în alte spectacole puse de el (de exemplu, în Steaua fără nume, la Teatrul Național „Mihai Eminescu”): transformarea conștientă a personajelor în niște manechine umanoide, în păpuși sau creaturi automate care brusc, fără un motiv aparent, încep să-și repete replicile sau mișcările (de obicei, până la trei ori), ca într-un mecanism stricat în care ceva a mers prost, sau ca în cazul unui disc de vinil defectat, când acul pick-upului reia monoton și enervant același fragment și nu poate să iasă din cercul vicios al repetărilor. Asemănarea personajelor cu niște marionete, ridiculizarea lor și chiar, după cum mi s-a părut, vocile lor oarecum de personaje din desenele animate nu fac decât să întărească senzația de tragică devitalizare, de fixare asupra sa și de închidere în sine a casei-labirint provinciale și a locuitorilor ei nevrotici.
Ivan Petrovici Voinițki, interpretat de Konstantin Haret (trecând, cu măiestrie, de la aciditatea, ironia sau apatia personajului său la prostiile sale ori la o lacrimă limpede, sinceră și curată care a strălucit cristalin în toată sala), seamănă nu atât cu un administrator de moșie la vârsta sa de 47 de ani, ci cu un „enfant terrible” deziluzionat, care s-a maturizat și se răzvrătește împotriva „tatălui” său spiritual (sau „fratelui mai mare” – și în acest sens, cred, se poate interpreta producția Unchiului Vania și în sens politic).
Serebreakov însuși, interpretat de Alexandr Vasiliev cu o performanță extrem de convingătoare, s-a dovedit a fi destul de divers în această reprezentație (ceea ce, mi se pare, nu neapărat reiese din textul lui Cehov): fie acesta este comic, ca bolnavul imaginar al lui Molière, fie viclean ca Volpone al lui Ben Jonson, înfățișând, în general, un fel de parodie în adresa pseudo-intelectualilor (deși, din nou, aproape tot ce știm despre el în piesa lui Cehov sunt niște judecăți ale lui Voinițki care îl neagă).
Astrov, interpretat de Ghennadi Boiarkin, este dinamic, activ, dar această activitate energică a lui pare să fie doar o compensare a unui gol interior; pe scenă, idealismul lui Astrov nu inspiră simpatie, iar confuzia sa existențială provoacă milă.
Elena Andreevna, pe care foarte integru, cu o eleganță discretă, concentrat și în același timp pătrunzător, a interpretat-o Ruslana Goncearova, dacă te gândești bine, într-adevăr, este „foarte, foarte nefericită”. Pofta ei pentru rolul de „la femme fatale” pare să o sperie pe ea însăși, iar sentimentul caracterului episodic al vieții sale o împovărează nu mai puțin decât pe alții.
Sonia (Iana Lazari) ar putea fi numită întruchiparea sacrificiului, a răbdării și smereniei, dar scufundarea ei în muncă este doar o încercare de a îneca dorul, singurătatea și durerea, de a umple cu ceva timpul până în momentul „când va veni ceasul nostru, noi vom muri smeriți și acolo, în mormânt, vom spune că am suferit, că am plâns, că ne-a fost amar, și Dumnezeu va avea atunci milă de noi, iar tu și cu mine, unchiule, unchiul meu drag, vom vedea o viață luminoasă, frumoasă, grațioasă, ne vom bucura atunci, iar la nenorocirile noastre prezente vom privi cu tandrețe, cu zâmbet – și ne vom odihni”.
Totodată, se remarcă scenografia interesantă a lui Iurie Matei, descoperirile sale neașteptate în crearea spațiului scenic, în înzestrarea decorurilor și a recuzitei cu valențe semantice (simbolice) originale, precum și lucrul lui Oleg Mardari asupra mișcărilor scenice ale actorilor.
Și încă o observație privind reprezentările lui Cehov pe scena de la Chișinău. Recent, la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, în cadrul Reuniunii teatrelor naționale românești (ediția a VII-a), a fost prezentat spectacolul Casa de la țară după piesa lui Donald Margulies, montată de Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București. Dramaturgul american a „topit” în această piesă Pescăruşul şi Unchiul Vania de Cehov: atât la nivel de configurație a legăturilor de familie ale personajelor, cât și la nivel de suprapunere a dramei interioare a lui Treplev peste criza existenţială a lui Voiniţki etc. În consecință, a ieșit o sinteză dramatică interesantă și o viziune nouă, foarte proaspătă asupra teatrului lui Cehov.
