– Nu, nu e asta, a spus și și-a mai aprins o țigară, nu e asta, e pur și simplu o chestie fizică, o chestie, nu știu, zi-i mecanică, dacă vrei, e ca și cum jucăria aia cu care te-ai jucat în fiecare zi, dintr-o dată se strică și toboșarul nu mai vrea să bată în tobă, nici măcar nu mai stă în picioare, nu mai are echilibru, iar tu ești mic și nu înțelegi și rămâi, în primă instanță, mut și nemișcat, blocat, la fel ca jucăria stricată, apoi îți dai seama cumva că ceva nu e bine, că nu e bine deloc, de fapt, și atunci începi să întorci jucăria pe toate părțile, o răsucești și-i învârți cheița, dar degeaba, nu mai bate în tobe și nici măcar nu mai stă în picioare. În cele din urmă, învins, dai cu jucăria de pământ și începi să plângi, pentru că totul s-a terminat, nu te mai înveselește nimeni bătând din tobe. Cam așa se întâmplă și cu oamenii care mor: ne blochează pur și simplu, numai că în cazul ăsta nu putem da cu ei de pământ, nu putem avea satisfacția mâniei, putem doar plânge, în cele mai fericite cazuri, sau putem să rămânem tot timpul cu o parte din noi pe deplin blocată în neînțelegere și neputință.
Țigara i se fuma aproape singură, trăsese doar vreo două sau trei fumuri din ea.
– În fine, am luat-o într-o direcție prea morbidă, a spus și a râs ușor încurcat. E un timp pentru toate, nu?! Așa spun înțelepții. Hai să mai mâncăm câte una, ce zici?! și a arătat înspre prăjitura cu brânză și lămâie, aproape terminată, din dreptul ei. Văd că și ție îți place.
Am mai luat câte una, am schimbat macazul discuției și apoi ne-am îndreptat către local. Nu mai știu ce am vorbit după, discuția sănătoasă, adică, știu doar că în tot restul timpului, în care am râs și am vorbit tâmpenii, eu am avut în cap imaginea unui copil care nu poate plânge, care nu poate face nimic altceva, în fața unui toboșar stricat, decât să rămână nemișcat, blocat într-un echilibru precar, cu ochii fixați pe jucărie, fără să poată scoate un cuvânt. Apoi, am ajuns la local și mi-am făcut tura cu zgomot alb în urechi, totul a fost mecanic, nici măcar nu pot spune că eram transportată, că mă întorsesem în trecut sau că mă imaginam în altă parte, nu, pur și simplu mă mișcam ca prin apă și vedeam totul ca printr-un vis, unul din alea de care nu-ți mai aduci aminte când te trezești. Când, timpul să plecăm înspre casă, a venit la mine și mi-a zis:
– Nu mai pot să citesc, știi?! Încep o grămadă de cărți și abia dacă termin vreuna, și nu e din cauză că nu ar reuși niciuna să mă seducă, pentru că sunt cărți destul de bune, nu, pur și simplu sunt incapabilă să mă mai concentrez.
- Mai mult nu
– Știi cum e? E ca atunci când îți moare cineva drag și ești atât de devastat, încât nici nu mai vrei să auzi, nu mai vrei să știi nimic. Nu știu, îmi vin, în minte imaginea unui mormânt micuț, dintr-un cimitir vechi, un mormânt acoperit cu iarbă, flori și buruieni, cu o cruce de fier, ruginită, pe care nu se mai poate citi nimic, și privirile învinuitoare ale oamenilor locului atunci când trec pe lângă el, priviri pe care și le aruncă unul altuia, în tăcere, într-o înțelegere a unui fapt care nici măcar nu mai merită rememorat prin cuvinte. Un părinte singur, un copil mort și-un mormânt în paragină, ce s-ar mai putea spune?! S-a apucat de băut, nenorocitul, a uitat că are o locuință subterană de îngrijit. Nu, nu a uitat, nici măcar o clipă nu a uitat că a băgat-o în coșciugul micuț, din lemn de pal, în rochița roz, pe care o avea pentru începerea școlii, că, în loc să deschidă abecedarul împreună, acasă, la masă, după ore, în liniște, l-a văzut pe preot deschizând o altă carte, mare, neagră, veche și grea, din care a citit cu un alt fel de liniște, în fața unei alte case, mult mai mici și mult mai adânci. Nici nu credea în Dumnezeu, dar firescul a trebuit înlocuit cu „se cuvine”-le și s-a supus unei ordini, unei firi pe la care nu se reclamase niciodată. Fie. Fie și citirea, fie și plânsul, și lemnul ieftin, de pal, și negrul, și oamenii, toți oamenii ăia cu care nu avea și nu avusese niciodată nimic de împărțit, fie cădelnița și fie și pământul. Dar gata, până aici. De aici încolo el nu mai are și nici nu va mai avea pe cineva, pe nimeni. Buruieni? Ce mai contează, mormântul nu-i o casă și corpul mic și rece, vânăt și în putrezire, din pământ, nu e un suflet, el nu-l recunoaște și nici nu mai aude cine, ce, cum și unde ar mai spune vreo vorbă despre ceva ce nu-i mai aparține, ce niciodată nu mai poate fi agățat de mâneca lui, de gulerul ațos și izinit al cămășii. Înțelegi?
