A scrie despre Am luat APĂ în gură (expoziția mixtă media, Galeria „Bunker”, Chișinău, 24 iulie‑24 august 2025) de Valeria Barbas e un exercițiu riscant. Lucrarea te obligă să intri în ea ca într‑un râu rece de aprilie: apa taie gleznele, frigul rămâne în tine, respirația se schimbă. Instalația cere să accepți acest test – să ții apa în gură, să simți presiunea din interior și să te întrebi: cât mai pot rezista?
Galeria „Bunker”, subsol impregnat de umezeală, găzduiește șapte cearșafuri albe atârnate deasupra unor căzi metalice mici din anii ’60, în care părinții își spălau copiii. De pe cearșafuri apa se scurge încet‑încet și cade direct în căzi, unde se adună treptat. Picătura lovește suprafața apei adunate și răsună: pic… pic… pic… pic. Timpul, în ritmul acesta, îl simți mai mult în picături decât în minute.
Instalația pornește dintr‑un amplu proces de documentare derulat între 2020 și 2025, în care Valeria Barbas a cercetat opt râuri ale Moldovei – Nistru, Prut, Răut, Bâc, Cogâlnic, Ichel, Iaplug și Dunăre. Pe cearșafuri, proiecții vizuale și sonore de la fața locului. Dincolo de imagini de broșură turistică, cu ape limpezi și pești argintii, și сele imaginare din poveștile pentru copii, cu iazuri albastre și maluri pline de sălcii, se vede Bâcul – a secat și e tulbure; Nistrul, pe care ți‑l imaginezi dulceag, în faptă, a devenit sărat; Ichelul are gust de fier ruginit – toate transformate în arhive vii ale memoriei colective și în mărturii ale fragilității ecosistemelor.
Poemul care însoțește instalația – între invocații religioase, observații cotidiene și enunțuri politice – funcționează ca o partitură a corpului social, unde „apa Magdalenei” coexistă cu „tarifele majorate pentru gaz”, „Stadionul Republican” cu „concertul lui Kirkorov”, „salarii de 4.000 de lei”, „războiul din Ucraina”. Straturile acestea decantează lent sensul: tăcerea ca acumulare de tensiune. În geografia asta post‑tranziție, apa încetează să fie doar materie fizică, devenind resursă, infrastructură, memorie lichidă și câmp de confruntare politică.
În ziua vernisajului, performance‑ul participativ a adus mai multe, întâmplându‑se în corpurile celor prezenți. Apa a trecut din mâinile artistei pe picioarele oamenilor. Apa a picurat de pe cearșafuri în cădițe – apa luată în gură – apa care păstrează informația – apa care spală – apa care udă – apa care umple și golește. Tot ceea ce rămâne nespus, păstrat în tăcere, a fost curățat prin apă – un gest de deschidere radicală, de vulnerabilitate și de vindecare.
Ieșind din „Bunker”, rămâne o senzație de lipsă, ca un gol în gură. Poate că aici se află cheia instalației: să lase în corp un reflex, o conștientizare a presiunii, și apoi o alegere – să o elimini sau să o înghiți.
Astăzi, când discursul oficial lustruiește realitatea până la fals, preferând ape albastre și suprafețe netede pe posterele de campanie, e un timp în care Am luat APA în gură se încăpățânează să insiste pe gustul de metal și pe sedimentele grele din fundul cănii. Întrebarea rămâne suspendată: cât poți ține fără să te îneci?
