Când obosesc de lume și de toate, în ajutor vine pictura. Ea este terapeutul meu, paiul salvator atunci când emoțiile devin prea puternice. În primul rând, pictura este pentru mine un instrument de introspecție, pe care l‑aș recomanda oricui. În al doilea rând, este mediul în care mă pot exprima ca „eu” creator, consolându‑mi egoul și iluzia unicității.
De fapt, atunci când pictez, simt adesea că devin doar o unealtă umilă în spatele căreia există ceva care se autoexprimă și se materializează pentru a fi perceput și simțit de cel care va privi. Deși am avut tangență cu vopselele de mică și visul de a deveni pictoriță m‑a însoțit din copilărie, la un moment dat am descoperit că pictura nu înseamnă doar tehnică, compoziție, culoare sau limbaj plastic în sens academic. Pentru mine, ea este mai degrabă o necesitate interioară de a surprinde și de a înmulți frumusețea în lume. Iar când spun frumusețe nu mă refer la sensul decorativ, ci la frumusețe ca adevăr existențial.
Probabil, din acest motiv nu sunt obsedată de anumite motive sau teme vizuale recurente. Există totuși un „soare negru” care mă urmărește în plan psihologic, dar nu sunt un pictor care lucrează în serii. Mai degrabă sunt un scenograf care se răsfață pictând ceea ce îl preocupă în acel moment. Deseori pornesc de la o stare sau de la o pată de culoare, care ulterior poate evolua într‑o lucrare narativă sau poate rămâne într‑o formă abstractă, nedefinită. Uneori apelez la patternuri autohtone ca sursă de inspirație, alteori îmi explorez propriile trăiri și experiențe. Nu există o metodologie exactă; spontaneitatea este, probabil, cuvântul care descrie cel mai bine felul în care abordez pictura.
Acest proces este foarte diferit de scenografie, unde lucrurile depind de numeroși factori, iar procesul trebuie să fie calculat, practic și concret. Atunci când elaborez un concept de spațiu scenic, îl vizualizez mai întâi ca pe un plan tridimensional populat de oameni reali, supus anumitor condiții ce decurg din parametrii scenei. Din păcate, conceptul suferă uneori modificări din cauza limitelor de timp, de buget sau a lipsei de resurse umane. Am învățat însă că este extrem de important să nu fac concesii și să am încredere în propriile forțe, dar și în oameni. Uneori limitele stimulează spiritul creator. M‑am adaptat în acest sens, descoperind chiar plăcerea de a căuta prin magaziile teatrului obiecte și elemente cărora le pot da o nouă viață. De cele mai multe ori însă, limitele constrâng și descurajează, pentru că necesită un efort dublu pentru a obține rezultatul dorit. Cu toate acestea, continui să visez la producții care să‑mi permită să mă autodepășesc ca făuritor de spații scenice.
Deși îmi place să spun că teatrul este o pictură vie, cele două forme artistice operează cu instrumente diferite. Totuși, ambele sunt la fel de minunate, iar eu sunt profund îndrăgostită de ele în aceeași măsură. În viitor, cred că universul meu vizual va continua să se dezvolte tocmai la intersecția acestor două practici. Sunt interesată tot mai mult de modul în care experiența mea de scenograf – lucrul cu spațiul, cu tensiunea dintre corp, lumină și atmosferă – poate influența pictura de șevalet. Îmi doresc să explorez mai profund relația dintre memorie, identitate și spațiu interior, dar și felul în care imaginile pot funcționa ca fragmente de narațiune sau ca spații mentale în care privitorul este invitat să pătrundă. Astfel, pictura mea va continua probabil să oscileze între figurativ și abstract, între intuiție și construcție, între emoție pură și structură rațională.
