Au plecat în păr uitând de mine.
M‑au lăsat singur în curtea farmaciei. Nici nu știu când au fugit. Probabil, când a căzut obuzul ăla peste camionul în care ne pregăteam să ne urcăm ca să părăsim orașul, după ce ni s‑a ordonat să ne retragem din Bender, când rușii au trecut podul.
M‑au abandonat.
Au fugit când obuzul acela a spintecat în două camionul nostru, aruncând în aer roțile, ușile, scaunele în toate părțile. Probabil, atunci au plecat, uitând că sunt și eu acolo, uitând că sunt rănit la un picior și că am nevoie de ajutorul lor sau, poate, crezând că am murit.
Cred că nu și‑au dat seama. Cred că pur și simplu și‑au pierdut capul când obuzul acela tras dintr‑un tanc rusesc a nimicit camionul nostru, transformându‑l brusc într‑un morman de fiare vechi. În locul unde pufăia acesta se căscă o groapă uriașă, care‑l înghiți cu totul. Mai căzu un obuz, apoi încă unul și trâmbele de pământ care țâșneau spre cer i‑au pus pe fugă pe tovarășii și prietenii mei, abandonându‑mă în tranșeea din fața farmaciei.
Acolo, unde în urmă cu câteva clipe roiau camarazii mei, acum înaintau soldații ruși, trăgând în mine. Un glonț îmi trânti capela în pământ. Câine‑câinește, m‑am târât în farmacia din spatele meu. Soldații ruși m‑au încercuit. Ei știau că sunt înăuntru și voiau să mă ia ca din oală și să mă ucidă. Dintr‑o clipă în alta mă așteptam să năvălească în farmacie și să mă împuște sau să mă ia prizonier. Gloanțele zburau prin geamuri ca niște pumni de fier. Ploua cu cioburi și cu medicamente în jurul meu. I‑am văzut în curte, apropiindu‑se de ușa farmaciei. Nu mai aveam nicio scăpare.
Mi‑am scos chibriturile din buzunar și am aprins draperiile, perdelele, halatele albe din cuier, divanul din hol, peste care am vărsat spirt medicinal și o canistră de motorină, care cine știe cum a ajuns acolo. Farmacia luă foc. Ardeau ferestrele, pereții, iar limbile focului se aruncau când înăuntru, când afară. Soldații ruși n‑au îndrăznit să intre. Au fugit în stradă, crezând că pălălaia m‑a omorât. Ajutându‑mă de coate, m‑am târât afară și m‑am rostogolit prin țărână, stingând flăcările care îmi mușcau, sălbatice, din haine.
Protejat de noaptea care se lăsa, m‑am târât spre ieșirea din Bender. Din când în când leșinam de durere, dar când îmi reveneam, mă târam mai departe. Spre dimineață m‑a găsit un polițist și m‑a dus la punctul medical, unde mi‑au bandajat piciorul. M‑au suit într‑o ambulanță și am plecat spre Chișinău. În ambulanța aceea se mai afla un rănit. Gemea întruna. Era comandantul detașamentului nostru, care m‑a părăsit pe câmpul de luptă. În Bender continua să se mai audă împușcături.
