„Eu găsesc că familia, orice familie, este
instituția cea mai misterioasă din lume,
cea mai paradoxală, cea mai tragică, cea
mai amuzantă și cea mai absurdă…”
(Amos Oz)
Spuneam cu alte ocazii că Virgil Botnaru este un autor polifonic, foarte bine conectat la realitățile şi la lumea în care există și pe care tinde să le cunoască în profunzime, să dialogheze cu ele, să le exprime într-un fel anume, ceea ce place! Noua sa carte de versuri poartă și ea un titlu sugestiv – ALIBI. De altfel, Virgil Botnaru se remarcă prin titluri-găselnițe și ne gândim neapărat și la Return to Innocence, și la Schimbare de altitudine, titluri bine asortate cu substanța cărților, pretinzând valorificarea programatică a unor noi terenuri lirice.
Virgil Botnaru nu atacă frontal marile teme ale literaturii, el preferă – și, deocamdată, cu multe profituri – extragerea grăunțelor de estetic din aluviunile cotidianului, banalului, din domesticul lucrurilor/realităților, îndreptându-se spre edificarea prin „cuvinte (minimaliste!) potrivite” a unei poetici asumate.
Și în această culegere, Virgil Botnaru continuă să exploreze inspirat civilizația asfaltului și a betonului citadin, dar și cea a cernoziomului rural. Livrescul rămâne o nutriție pentru poezia sa, dar ceea ce surprinde sunt antenele/ dispozitivele performante cu care captează firimiturile de realitate în troleibuz, la farmacie, pe stradă, la bibliotecă, la piață, la serviciu, în curtea blocului, în ograda părinților etc., evenimențial existențial pe care-l exprimă într-un limbaj lipsit de arborescență metaforică și fără a jindui statutul de instanță morală sau modelatoare. Sunt tot mai prezente în poezia sa comprimatele lirice, expresii ale senzațiilor mirabile prilejuite de descoperirea lumii și a oamenilor.
Autor de vocație, Virgil Botnaru reușește să scrie o poezie bună, mizând pe o viziune neinflamată și cu mijloace stilistice restrânse. Poetul continuă să valorifice cu instrumente de finețe experiențele copilăriei, un autobiografism transpus prin memoria afectivă a unui autor bine trecut de 30 de ani. Exemplar în acest sens este compartimentul memoria cărnii, în care conviețuiesc parfumurile delicate și mirosurile tari ale unei istorii imediate.
Partea de noutate și o reușită a cărții o constituie poezia familiei, autorul reușind secvențe de-a dreptul eclatante. Secțiunea Dragostea e o cămașă albă se deschide cu un mic jurnal al înmuguririi și dezvoltării unui sentiment, intitulat cel mai captivant roman de dragoste pe care-l trăiești aievea. Și aici, Virgil Botnaru ține să înmulțească numărul micilor bijuterii: „te aștept/ și azi/ precum așteaptă moldovenii/ actele românești” (de dragoste).
Alte texte de prețuit sunt și ele dedicate armoniilor sau/și tensiunilor din cuplu, însă fără a se ajunge la dezastre interioare. A se vedea, în această linie: complexul Oedip, schimbare de anturaj, octombrie la țară, interior în roșu mântuit, dragoste domestică, lucruri comune, secvențe idilice de familieși altele. Surprinde și o proaspătă definiție a dragostei:„dragostea e așa,/ o cămașă albă,/ pe care o îmbraci de văzul lumii,/ dar prin casă umbli adesea/ într-un maiou purtat./ nu e totul, crede-mă,/ e ca și cum – /răsuflă el adânc –/ e ca și cum/ ai sta toată viața la etajul șapte/ și ai lua liftul / doar până la trei”.
Un bloc aparte îl constituie poemele în care actori devin copii săi, autorul considerând experiența paternă drept un zăcământ. Înțelegând riscul întreprinderii, Virgil Botnaru găsește compozite cuvenite pentru apologii ale copilăriei urmașilor săi. Dovezi grăitoare sunt: Evanghelia după Luca, viză de reședință, lucrări în verde, de-a mama și de-a tata, fără drept de apeletc.
Registrele poeziei lui Virgil Botnaru variază de la crispări metafizice, de la notații febrile ale impasului ontologic, la inserții ludice despre viață; de la tonul confesiv-intimist, la sunetele discursului publicistic.
Poemele din ALIBI – multiple proiecții ale eului – vorbesc despre un autor cu o largă respirație lirică, în expansiune valorică, care-și gândește viața în interiorul poeziei.
