Case frumoase
Străbat Moldova. Uneori, pe o distanță mare, singura voce omenească pe care o aud este cea a crainicului de la radioul de stat. Deseori, îmi dau seama că acea voce spune lucruri care nu au legătură cu realitatea pe care o văd în jurul meu. Și asta de vreo douăzeci de ani. Trebuie să ajung undeva în nordul Moldovei. Știu casele, porțile, troițele, fântânile. Ele sunt indicatoarele mele. Uneori, opresc să văd vreo casă veche și pustie. Știu pe de rost poveștile unora. În unele, mai sunt pe pereți fotografii vechi din care te privesc țărani care de multă vreme locuiesc în ceea ce eu numesc satul de dincolo. Căci nu se poate ca pe lumea ailaltă să nu fie sate și țărani. Ce să facă un țăran în rai? Sigur face o casă frumoasă, o poartă, o fântână, o troiță. Poate de asta Dumnezeu i-a și chemat acolo. Opresc într-un sat. Mă apropii de o casă a cărei poveste doream să o știu de multă vreme. Găsisem un moștenitor. Bătrân. Trăia doar din amintiri. Și mi-a povestit povestea casei în timp ce eu ascultam, fotografiam, notam.
– Tata a vrut sa aibă o casă frumoasă. Era visul lui. Domnule, nu știu ce a avut în cap, dar mi-a zis de multe ori, în copilărie, că a știut cum va arăta casa pe care o va construi. Avea totul în cap. Acolo, erau planurile lui. Tata era născut în ‘900. Mama în 1921. Tata a trecut prin ambele războaie. Casa a construit-o la sfârșitul anilor ’40. Scrie pe ea 1958, da. Dar atunci s-a schimbat acoperișul. De asta. Tabla e de atunci. Tata ajungea acasă obosit de la câmp, dar ochii îi erau doar la casă. Sa fie totul bine îngrijit. Eu am văzut lumina zilei în casa asta.
În anii ’60, a tras tata curent. Eh! Ce spui domnule! Azi, ăștia nu înțeleg așa eveniment. Târziu am avut și un aparat de radio. Mai ascultam când aveam timp. Mai mult iarna. Eu eram cu oile, fratele cu cârlanii, sora cu treaba ei. Eram șase copii de toți. Televizor nu a fost niciodată în casa asta. Televizorul e bun dar… Nu, nu e bun.
Ne plimăm prin ograda năpădită de buruieni. Probabil că de pe lumea cealaltă eram priviți, iar discuția noastră era scultată cu luare aminte. Bătrânul a reluat povestea:
- Părinții au murit, noi la casele noastre. Într-o nopate, au intrat unii și au furat plita de pe cuptor. La ce le-a folosit? Acum nici hoți nu mai sunt. Dumneata ai dreptate când îmi spui că așa case nu se mai fac. Si nici țărani nu mai sunt. Ascultați la mine! Eu sunt printre ultimiii… Eu tot cultiv ceva pământ. Vreau să știu ce mănânc și nu vreau să îmi dea ăia care lucrează pământurile cine știe ce porumb. Vie țin la fel. Să știu ce vin fac. Acum, în sat, se cumpără pâine adusă, roșii care le vezi când le tai ce e cu ele.
Se așterne tăcerea. Aș putea defini tăcerea ca un câmp de buruieni ce acoperă ogrăzile, satele, cimitirele. Tăcerea este, uneori, sinonimă cu lipsa de viață.
– Îmi pare rău de casa părintească. Tare au ținut la ea părinții. Mă doare inima să vad, să mă întorc aici… Ce să mai spun?
– Nimic! Să mergem nea Vasile.
În casă, pe grindă, buchete de busuioc. Și o cruce de ceară. De când a murit bătrâna. Mama lui. E atât de apăsător. Nu, nu mai pot rezista. Ieșim.
În fața porții, ne mai uităm o dată spre casă. Pe iarba mare și încâlcită, era aruncată, în fața porții, o doză de Coca-Cola. Un semn al unei alte lumi. Căci pe drumul acesta se ciocnesc civilizațiile. Ridic doza și mă uit la ea. Bătrânul întinde mâinile cu degetele ca un plug vechi din lemn. Întoarce pe toate părțile cutia de tablă. Aruncată probabil din goana mașinii. Ca o mână de glod pe obrazul unor oameni din altă lume. Poate mai bună. Stăm amândoi, supraviețuitori ai vremurilor, la marginea drumului pustiu cu o cutie de Coca-Cola în fața casei vechi.
