Mai mult decât o simplă colecție de eseuri și texte critice, Filocalii și calofilii critice (Limes, 2025) de Nicolae Leahu constituie o pledoarie pentru repunerea în drepturi a spiritului critic, a originalității și a rigorii intelectuale. Distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru „Cartea de critică, eseu și istorie literară”, volumul reunește preocupările esențiale ale autorului și oferă o imagine reprezentativă asupra modului în care acesta concepe rolul criticului într-un spațiu cultural și academic tot mai expus conformismului, superficialității și compromisului valoric. Filocalii și calofilii critice continuă un parcurs intelectual ilustrat de volume importante, precum Poezia generației ’80 (2000; 2015), Erotokritikon: Făt-Frumos, fiul pixului (2001; 2011) și Comedia cumană și vodevilul peceneg (2008), cărți care au contribuit decisiv la impunerea lui Nicolae Leahu ca una dintre cele mai originale și mai influente voci ale criticii literare din spațiul românesc dintre Prut și Nistru. Noul volum valorifică experiența exegetică acumulată în aceste lucrări și reconfirmă principalele trăsături ale discursului său critic: rigoarea analitică, spiritul polemic, rafinamentul expresiei și preocuparea constantă pentru autenticitate și responsabilitate intelectuală.
Încă din titlu, volumul propune o asociere provocatoare între două concepte provenite din sfere aparent diferite: filocalia și calofilia. Dacă filocalia trimite la tradiția spirituală ortodoxă și desemnează iubirea de bine și de frumos, calofilia evocă atașamentul pentru frumusețea expresiei și pentru valoarea estetică. Nicolae Leahu valorifică apropierea semantică dintre cei doi termeni pentru a construi ceea ce el numește o „simetrie a asimetriilor” (p. 7), o formulă care exprimă perfect spiritul cărții. Critica literară este plasată astfel la intersecția dintre contemplație și joc, dintre gravitate și ironie, dintre reflexivitate și spectacolul limbajului.
Volumul debutează cu secțiunea Uverturi, cantate, orații, dedicată poeziei contemporane și clasice, unde Nicolae Leahu transformă comentariul critic într-un act de creație. Analizând fenomene precum prozodia, intertextualitatea sau imaginarul erotic, criticul se remarcă prin rigoare și inventivitate expresivă. În paginile despre Mircea Cărtărescu, el observă virtuozitatea cu care autorul Levantului realizează „situarea simultană a eului în existență și în text” (p. 44), apoi schimbă registrul într-un pasaj ludic inspirat de Poema chiuvetei, reproducând spiritul postmodern și parodic al textului comentat.
Același amestec de rigoare și imaginație caracterizează textul dedicat lui Leo Butnaru, al cărui portret se încheie prin versuri ce funcționează simultan ca sinteză interpretativă și omagiu artistic: „Leo scrie și traduce/ ca o încă/ neinventată mașină/ în care s-a aciuat Duhul Cărții…” (p. 69). Astfel de pasaje confirmă convingerea lui Nicolae Leahu că actul critic nu este doar explicativ sau descriptiv, ci și profund creator.
Interesantă este și secțiunea Arte și artiști în romanul postmodern, care relevă o altă dimensiune a competenței exegetice a lui Nicolae Leahu. Analizele consacrate romanelor lui Orhan Pamuk, Martin Walser, Vasili Aksionov, Serafim Saka sau Emilian Galaicu-Păun se remarcă prin atenția acordată relației dintre ficțiune, istorie și artă. Criticul construiește ample contextualizări culturale și urmărește mecanismele intertextualității, demonstrând o bună cunoaștere a esteticii postmoderniste și a formelor contemporane ale romanului.
O notă distinctă a volumului constituie secțiunea Oameni, litere, intersecții, în care accentul cade pe evocarea unor personalități culturale. Textele au aici o evidentă componentă filocalică, prin disponibilitatea autorului de a pune în lumină valori umane și intelectuale exemplare. Portretele sunt realizate cu precizie și admirație critică. Petru Ursache este definit drept un „cărturar de primă mărime în cultura română a ultimei jumătăți de secol” (p. 181), Gheorghe Popa apare ca „cel mai fecund lingvist bălţean, capabil încă de însemnate surprize editoriale, dar și o autoritate a lingvisticii românești actuale” (p. 197), iar Lucia Țurcanu este apreciată pentru modul direct și limpede în care ajunge „spre inima ideilor” (p. 201).
În secțiunea Jurnal de lectură și relectură, Nicolae Leahu se afirmă în ipostaza de cronicar literar prin intermediul unui set de cronici televizuale, prezentate în perioada 2018–2019, care ilustrează atât amploarea intereselor sale intelectuale, cât și disponibilitatea de a aduce literatura și cultura mai aproape de publicul larg. Cărțile comentate acoperă un spectru tematic impresionant, de la literatură artistică și memorialistică până la filozofie, istorie, critică literară și lingvistică, configurând o hartă a lecturilor formatoare din spațiul românesc și universal.
Punctul de maximă tensiune al volumului reprezintă însă secțiunea Deșert în deșertul Academos. Aici, spiritul polemic al lui Nicolae Leahu se manifestă fără rezerve, iar critica literară devine instrument de demascare a imposturii academice. Reunind texte consacrate plagiatului, imposturii intelectuale, abuzului de autoritate și carențelor cercetării științifice, această parte a cărții depășește cadrul exercițiului critic propriu-zis și dobândește forța unui manifest pentru integritate academică, responsabilitate intelectuală și recuperarea criteriilor autentice de evaluare. Ironia tăioasă, sarcasmul și demonstrația filologică riguroasă sunt puse în serviciul unei cauze mai ample: apărarea valorilor cercetării și a spiritului critic într-un mediu vulnerabil la compromis și impostură.
În articolul O, Zigule, cât ești de Freud!, Nicolae Leahu investighează un caz de plagiat academic prin confruntarea minuțioasă a două dicționare de teorie literară, demers realizat cu scrupulozitatea unui filolog și cu verva unui pamfletar. Analiza comparativă, construită prin punerea față în față a definițiilor și explicațiilor teoretice, conduce la un verdict fără echivoc: „Dacă n-ar fi diferite sublinierile, abstractizarea lui Pricop s-ar topi pur și simplu în abstractizarea lui Macey!!!” (p. 218). Pentru a evidenția amploarea fenomenului și efectele sale asupra mediului academic, criticul recurge la un vocabular satiric și la metafore memorabile, precum „șmenformanță”, „cărtunar”, „lexicocrah” sau „lucianpricopseală”, prin care denunță degradarea rigorii științifice și compromiterea valorilor cercetării autentice.
La fel de incisiv este articolul Teoria generală a râsu’-plânsului, consacrat dis-funcționalităților instituționale din mediul academic. Gheorghe Duca devine aici personajul unei satire ample, prin care Nicolae Leahu denunță mecanismele de perpetuare și autojustificare ale puterii instituționale. Formula „Uom […] care poate avea divinul zbâc moldo-cuțo-vlah de a se înșuruba pentru vecie pe tronul pătimirii sale” (p. 224) fixează tonul ironic al textului. În partea a doua, criticul ironizează incursiunile lui Gheorghe Duca în critica literară, evidențiind confuzia dintre prestigiul instituțional și competența critică, sugerată sarcastic prin imaginea „chimistului nostru ecologic” care se apucă de literatură „cu degetele libere (neocupate de granturi)” (p. 230).
Secțiunea se încheie cu textul Hermeneutica (h)operei sau… hopurile hermeneuticii?, probabil cea mai severă intervenție critică din volum. Analizând teza de doctor habilitat a Victoriei Fonari, Hermeneutica mitului antic în poezia din Republica Moldova (1990–2010), Nicolae Leahu identifică incoerențe conceptuale, metodologice și stilistice, extinzând analiza asupra mecanismelor academice, care au permis validarea cercetării. Autorul sancționează lipsa unei concepții teoretice coerente și utilizarea arbitrară a conceptelor, subliniind că „nu se poate sări cu voioșie nestrunită de la un mit la altul și de la o mitologie la alta” (p. 238). Într-un verdict memorabil, el caracterizează lucrarea drept „cel mai pur dadaism academic”, formulă prin care sintetizează atât incoerența demonstrației, cât și confuzia metodologică, pe care o constată la nivelul întregii construcții. Demersul lui Nicolae Leahu vizează nu doar fundamentele teoretice ale tezei, ci și scriitura academică, una dintre marile carențe fiind incapacitatea de a produce un limbaj clar și inteligibil. Criticul observă că „marea problemă a tezei este… scrisul” (p. 238), adică producerea unor enunțuri al căror sens se poticnește într-o terminologie eclectică și în formulări inabil administrate. Din această perspectivă, analiza depășește datele acestui caz particular și devine o reflecție asupra relației dintre limbaj, cunoaștere și rigoare academică. Concluzia textului capătă valoarea unui credo critic și poate fi privită ca una dintre cheile de lectură ale întregului volum: „În comunicare și, cu atât mai mult, în… hermeneutică, dacă sens nu e, atunci chiar nimic nu e…” (p. 243). Formula rezumă verdictul asupra tezei analizate și concepția lui Nicolae Leahu despre interpretare: orice demers critic sau științific își pierde legitimitatea atunci când renunță la coerență, inteligibilitate și capacitatea de a produce sens. Astfel, textul devine o pledoarie pentru exigență intelectuală și respect față de cititor.
În ansamblu, Filocalii și calofilii critice confirmă notorietatea unuia dintre cei mai importanți critici literari contemporani din Republica Moldova. Volumul impresionează prin diversitatea registrelor, prin eleganța expresiei și prin curajul opiniilor formulate. Dincolo de pluralitatea temelor, toate textele converg spre aceeași idee fundamentală: necesitatea restaurării spiritului critic autentic într-un spațiu cultural și academic amenințat de rutină, impostură și conformism.
