Încă din primele texte ale volumului Levitație de Radu Sergiu Ruba, poetul este un histrion extrem de versatil și de cameleonic, despre care Al. Cistelecan afirmă că ,,a rămas fără mască”. Acesta ajunge, în cadrul unui real butaforic, la o tendință a deconspirării propriei sale teatralități, în preajma celorlalți și nu numai, cu o abilitate, deopotrivă, ludică și gravă.
Histrionismul acesta poate fi destul de cameleonic, desfășurând o paletă largă de semne, simboluri, afecte sau predispoziții, cu care poetul se arată în lume, levitând, cu o grație și o ușurătate născute din spontaneitate și fler, deasupra lucrurilor care își arată fățiș precaritatea, derizoriul, finitudinea. Încă din primul text, convenția histrionică dezvăluie, într-o manieră gogoliană sau urmuziană, relația poetului cu cei din jur, într-o atmosferă în care fragilitatea și derizoriul survin în urma distanțării, a neînțelegerii spiritului creativ de către marea masă/ adunare: ,,În marea adunare/ capul meu cu ochelari fumurii/ e ca o geamandură între valuri./ Când dă să spună câte ceva/ ceilalți se cabrează/ se trag înapoi/ își fac semne/ până ce văd că nu-i niciun pericol/ și mi-l clatină pe valuri ca-nainte./ Lăsați-l și pe dânsul!/ îmi sare-n apărare un glas de femeie/ ba opriți-l!/ Se pun de-a curmezișul alții doi” (Capul).
Confesiunea actului creativ pare, la rândul ei, mișcată, tulburată de o undă a unei reflexivități agonice. Părerea celor care judecă, cititorii sau ceilalți confrați, îl predispun pe poet la o revizitare melancolică a propriei memorii, la o pendulare neliniștită între opțiunea jurnalieră, cea mai apropiată de adevăr, de veridic și de concret, și opțiunea imaginativă, care i-a marcat periplul existențial de până acum și care l-a apropiat de tărâmul iluziei. Pe când prezențele, întâmplările sau decorul din jur, toate acestea aparțin unui mecanism al histrionismului sau al insolitării faptelor amintite, în cheia unui sarcasm negru: ,,S-au găsit de la o vreme unii să mă judece/ să-mi bată apropouri că de ce nu./ De ce nu-ncerc să fiu om întreg/ ținând un jurnal/ unde să mă revărs cu totul/ fără cuvinte care să m-ascundă/ picurând secret pe coala albă/ gânduri nedezvăluite-n altă parte./ Ticuri vechi/ rugăciuni de taină/ vinovății/ vise de nemărturisit/ Apoi iubi- te imaginare/ iubiri întrerupte/ schilodite/ râs îngălbenit de multă ură/ alte boli./ Am scris ce-i drept câteva cărți/ umplând golurile cu o viață închipuită/ și umilindu-mă îndeajuns/ cât să-mi țin închipuirea verde” (Numai în jurnal).
Eroticul pare un sinonim al oniricului. Totul în jur capătă o dimensiune a dorinței, arzătoare, temperate, însă printr-o tendință cromatică, încărcată de accentele unei teatralități declamative. Totodată, se face simțită și o sensibilitate nostalgică, care dezvăluie acea milă universală, ale cărei ritmuri vesperale proiectează apropierea de celălalt ca pe o ispășire a unei penitențe necunoscute, marcată, deopotrivă, de extaz și decădere. O astfel de atmosferă amintește de spațiul cârciumii încărcat de acea energie spectaculară, întâlnită și la Ion Mureșan în cartea Alcool: ,,Sunt amețit/ Am avut un vis…/ Un vis erotic am avut./ Atingeam toate culorile cu buzele/ erau mai multe/ și fiecare cu pulpele ei/ cu sfârcuri-aprinse pe mine./ A doua lumină m-a sărutat drept pe gură/ o iubeam/ și m-am trezit./ Să dau, mi-am zis, de pomană/ să dau mult/ ca măcar o parte din vis/ să băltească pe mine/ Să-i aud pe milogi rugându-se/ că adă-i-le Doamne/ pe alea aurii/ dar și pe alea negre/ Și ferește-l să ia de la ele vreo boală/ mai bine dă-ne-o nouă/ ca noile răni să ne-aducă alte pomeni/ iar din plăgi să nu-nceteze a se scurge/ aceeași visare” (Am avut un vis). Cuvintele nu dau sens doar comunicării, ele sunt responsabile de întreaga existență, pe care, exprimând-o, fie o înalță, fie îi determină declinul. Acestea, dincolo de responsabilitatea menținerii unei veridicități sau, dimpotrivă, a unei demistificări faptice și personale, pot, la modul cel mai concret, să imprime unei existențe tot mai lipsite de reper un ritm de malaxor, agonic, al zădărnicirii și al decăderii: ,,Erau altădată cuvinte/ care te luau și te duceau până acolo./ Te și coborau/ că nu aveai în tine atâta umbră/ cât să te țină lipit pe cer./ Ar fi și astăzi unele/ cuvântul Nimic bunăoară./ Atâta doar că nu te poți uita țintă la el/ îți soarbe privirea cu totul/ de ești silit la-ntoarcere să-ți pipăi drumul/ și nu știi dacă te întorci în ochiul tău” (Până la cer).
Histrionul este un arbitru al aparențelor, capabil, însă, de sentimente, pe care, într-un puseu declamativ, le exprimă, expunându-se, în cheie derizorie, opiniei publice. Astfel, el pășește ca un acrobat temător pe linia ce desparte gravitatea de șarjă, butaforia de spiritualitate, aflându-se mereu pe o scenă, închipuită sau reală, desfășurând actul teatral din nevoia stringentă a exprimării propriei identități: ,,Nu m-am putut abține/ am fost tot timpul pe scenă/ o simțeam cum crește sub mine oriunde/ la ghișee/ prin ședințe/ la depunerea jurământului./ Am fost un mare histrion/ nu m-am putut abține/ se râdea în jur fără voie/ și se uita îndată totul/ câțiva au murit fericiți./ Am dus teatrul peste tot cu mine/ mulți s-au pierdut printre luminile lui/ pe alții lumina i-a acoperit/ ți nu vor mai fi găsiți niciodată./ Nu m-am putut abține/ și i-am iubit pe toți./ credeau că mă prefac/ și-au scos cuțitul./ nu că nu l-am văzut/ dar m-am dus spre lama lui ca spre o rază” (Histrion).
Histrionul, acest maestru de ceremonii sapiențiale și cotidiene, se mișcă într-un spațiu marcat de retorica disimulării și unde, dincolo de șarjă și spiritul parabolic al întâmplărilor, se pot întrevedea marginile unei prăpastii sufletești, de unde adevărata față a poetului se arată ,,în chip de crepuscul.”
