de Ilya Kaminsky Casa de editură Max Blecher, 2021
„Ce-i un copil?
O liniște între două bombardamente”
Ilya Kaminsky (născut în 1977, la Odessa) este poet și traducător, naturalizat american. La vârsta de patru ani, și-a pierdut auzul din cauza unui diagnostic greșit. În 1993, a emigrat cu părinții săi în Statele Unite ale Americii. A debutat, în anul 2004, cu volumul de versuri, Dancing in Odessa (tradus și în limba română, la editura Vinea, în 2007, de către Chris Tănăsescu/MARGENTO), urmat, în 2019, de volumul, Deaf Republic (tradus în limba română în 2021, de către Gabriel Daliș, la Casa de Editură Max Blecher, sub numele de Republica surdă). Ilya Kaminsky s-a remarcat și prin pledoaria sa pentru traducerea literaturii internaționale în Statele Unite, fiind redactorul mai multor reviste literare dedicate traducerilor din poezia diferitelor limbi sau culturi ale lumii. Poezia sa a fost la rândul său tradusă în peste douăzeci de limbi. În cele ce urmează, mă voi apleca asupra ediției în limba română a volumului Deaf Republic/ Republica surdă (Casa de Editură Max Blecher, 2021).
Volumul de poeme Republica surdă este unul cu totul inedit din punct de vedere al structurii, și unul cât se poate de tulburător prin prisma subiectului abordat și mai ales prin maniera în care acesta este tratat. Republica surdă este o carte despre război, scrisă în 2019, având, cel mai probabil, ca punct de plecare, războiul „civil” din Ucraina, din anul 2014, dar devenită, astăzi, dureros de actuală. Volumul este conceput sub forma unei piese de teatru în versuri, din două acte, prefațate de un poem independent, care, însă dă cheia de lectură a acestuia, denumit foarte sugestiv: Am trăit fericiți în timpul războiului, în care amendează aproape muta luare de poziție a lumii occidentale (și nu numai) în fața acțiunilor militare nejustificate care au devastat zona Odessa din Ucraina, în 2014: „Iar când au bombardat casele altor oameni, noi// am protestat/ dar nu destul, ne-am opus dar nu// destul. Eram/ în patul meu, în jurul patului meu America// se prăbușea: casă nevăzută după casă nevăzută după casă nevăzută – // am luat un scaun afară și am privit soarele.// În a șasea lună/ a unei domnii dezastruase în casa banilor// pe strada banilor în orașul banilor în țara banilor,/ măreața noastră țară a banilor, noi (să ne iertați)// am trăit fericiți în timpul războiului”.
Revenind la piesa de teatru în versuri, trebuie spus că fiecare dintre cele două acte ale acesteia spune câte o poveste. În primul act, intitulat: Orășenii spun povestea Soniei și a lui Alfonso, este redată povestea tragică a unui cuplu de păpușari, Sonia și Alfonso, care, în primă fază, atrag mânia soldaților pentru că dovedesc un minim de umanitate față de Petia, un băiat surdo-mut ucis și lăsat în mijlocul străzii și care sfârșesc prin a fi, la rândul lor, executați după ce li se răpește și fiica nou-născută, Anușca: „În timp ce soldații mărșuluiesc, Alfonso acoperă fața băiatului cu un ziar// Paisprezece oameni, cei mai mulți dintre noi străini, ne uităm la Sonia îngenunchiată lângă Petia// cel împușcat în mijlocul străzii./ Îi ridică ochelarii strălucind ca două monede, i-i potrivește pe nas.// Observați acest moment/ – cum se zbate – // Zăpada cade și câinii dau năvală pe străzi ca paramedicii,// Paisprezece dintre noi privesc:/ Sonia îl sărută pe frunte – țipătul ei, o gură// sfredelită în cer, face băncile parcurilor, verandele să lucească./ Vedem în gura deschisă a Soniei// goliciunea/ unui neam întreg.// Ea se întinde/ lângă omulețul de zăpadă moțăind în mijlocul străzii.// În timp ce-și cuprinde burta cu mâinile, țara o ia la fugă”.
Se poate observa în acest poem cele două planuri antagonice ale tabloului: cei doi păpușari (de altfel, o profesie cu o simbolistică puternică, aceea de a se opune fățiș invadatorilor care se cred niște păpușari atotputernici, în mâinile cărora stau viața și moartea tuturor oamenilor), făcând scut uman în jurul copilului împușcat (doar pentru că, surd fiind, nu a „aplaudat” venirea „eliberatorilor”) și restul oamenilor, care în primă fază privesc, apoi o iau la fugă. Curajul păpușarilor versus lașitatea privitorilor. De altfel, „gestul” impasibil al privirii, va deveni și laitmotivul acestui volum. Este momentul, aici, să spunem și faptul că volumul este presărat cu imagini grafice ce descriu diverse cuvinte sau propoziții în limbajul semnelor, iar cel mai des întâlnit semn este cel care spune „Orașul privește”, care descrie lașitatea și neputința.
Și totuși, nu avem de a face cu o lașitate totală, căci nu întâmplător apar semnele din limbajul surdo-muților, ci pentru că, „în numele lui Petia”, băiatul surd ucis de soldați, întregul oraș refuză să-i mai audă pe invadatori, de unde și numele volumului de Republica surdă. Este, totuși, un act de curaj, de bravură și de sfidare, generalizate. Minimul act, dar care are totuși o oarecare greutate.
În cel de-al doilea act al piesei de teatru în versuri, denumit Orășenii spun povestea Mamei Galia, prim planul este preluat de Galia Armolinskaya, o femeie de 53 de ani, patroana teatrului de păpuși la care lucraseră și Alfonso, și Sonia, o femeie aprigă și isteață, care după ce o răpește pe fiica or- fană a foștilor săi angajați, provoacă insurgența împotriva soldaților invadatori, gest ce îi va aduce, în loc de urale sau ovații, acuze grele, cuvinte de ocară și chiar bătăi de la cei ai căror drepturi a vrut să le apere chiar cu prețul vieții: „Ținând un copil ca pe un braț rupt, Galia se strecoară prin Piața Centrală. Din clădirile bombardate de pe Strada Tedna n-au rămas în picioare decât tocurile ușilor. Uși și marionete se bălăngănesc de mânere, câte o marionetă pentru fiecare cetățean împușcat./ De pe trotuare vecinii văd două femei cum sar în fața Galiei. Sora mea a fost arestată din cauza revoluției tale! Una o scuipă în față. Cealaltă o apucă de păr: Îți crăp capul și-ți fac creierii jumări! O înșfacă pe Anușca, apoi o trag pe Galia în spatele brutăriei./ Piața se umple de negustori care cască și își desfac marfa. Tarabagii dau cu mătura. Galia iese de pe alee împleticindu-se, se lovește de un vecin, apoi de altul. Aleargă după femeia care o ține în brațe pe Anușca. Ei o îndepărtează cu măturile./ Ea strigă./ Ei își duc degetele spre urechi./ Cu tact, ai noștri își închid geamurile.// Mulțimea privește”. Pătimirile Mamei Galia, dacă îmi este permisă această paralelă hristică, spun multe despre natura umană, predispusă la lașitate, la neasumarea actelor de curaj, despre instinctul său de conservare prost înțeles și rău aplicat, ce ajunge să se confunde cu „confortul” de a pactiza cu inamicul, cu invadatorul. Ba chiar în finalul actului, și implicit al volumului, în care se arată că țara s-a predat, Ilya Kaminsky pune accentul pe „capacitatea” oamenilor de a uita de război, de a își relua viețile ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat: „Țara noastră s-a predat.// Peste ani, unii vor spune că toate astea nu s-au întâmplat; prăvăliile erau deschise, noi eram fericiți și mergeam să vedem spectacole de marionete în parc”. Republica surdă este mult mai mult decât un volum de poeme, fie el și pe jumătate teatru. În paginile acestuia, Ilya Kaminsky ne-a oferit, în primul rând, un manifest pentru pace, pentru conștientizarea valorilor umane. Este totodată un strigăt de neputință, un semnal de alarmă îndreptat împotriva celor ce „aleg” să nu aleagă un drum pentru propria viață, împotriva celor lași, celor pe care frica îi transformă în monștri. Este, nu în ultimul rând, un volum pe care fiecare dintre noi trebuie să îl citim și să îl recitim periodic, fie că este vreme de război sau de pace. Aș zice chiar că mai abitir trebuie recitit pe timp de pace, pentru a nu uita războiul.
