Augustina Visan s-a născut la 2 mai 2001 în satul Florițoaia Nouă, r-nul Ungheni. Este studentă în anul II la Facul- tatea de Pedagogie a Universității de Stat din Tiraspol, cu sediul la Chișinău. A învățat să scrie poezie la atelierul „Vlad Ioviță” condus de scriitorul Dumitru Crudu. În 2021 a debutat cu volumul de poezie Fă ceva tată, editura Prut. Recent, a câștigat Premiul pentru debut în literatură la secțiunea „poezie”, organizat de Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”.
Familia și casa părintească sunt teme frecvent întâlnite în poezia din Basarabia. Viziunea și sensibilitatea poetică, însă diferă de la o generație la alta. Poezia Augustinei Visan vine în opoziție cu cea a tradiționaliștilor. Trăirile și experiențele evocate de tânăra poetă în cele 56 de pagini răstoarnă miturile despre mamă, copilărie, familie și sat.
Titlul cărții Fă ceva tată este unul foarte sugestiv. Acesta ne inițiază în lumea interioară și exterioară a eului liric și accentuează strigătul unui copil care își dorește o schimbare, dar aceasta nicidecum nu apare. Tabloul rural pe care-l schițează poezia Augustinei Visan este de-a dreptul șocant. Tânăra poetă prezintă părinții care „nu și-au dorit niciodată copii, dar au deja șase” (Ciocolate negre cu alune), elucidează mizeria și sărăcia, copilăria plină de lipsuri, unde copilul visează să „mănânce tort și să sufle-n lumânări” de ziua lui (Ziua lui Vasilică), dar părinții nu au bani pentru asta. Copiii sunt puși de mici la munci dificile. Fetele de zece ani fac borș (Primul meu borș prima mea cucerire), rod ceaune de prune uscate și „se luptă” cu „Boul ăla mare și negru”. Aceste experiențe îi maturizează devreme, dar și îi călesc.
Versurile Augustinei Visan elucidează insensibilitatea, crizele de nerv, grosolănia și cruzimea părinților.
Familia nu este un cămin ci „casă de nebuni”, unde părinții urlă unul la celălat, mama este târâtă de păr prin casă, iar copilul o imploră să nu se sinucidă.
Copilul asistă la certurile lor, este victimă și martor al violenței. Familia este prezentată ca un infern, un spațiu al degradării și al mizeriei din care îți dorești cât mai repede să ieși, și unde nu mai vrei să te întorci niciodată.
Cartea de poezie a Augustinei Visan arată mai multe paradoxuri și nedreptăți: Copilul nu și-a cerut dreptul la viață, dar s-a născut. Are nevoie de înțelegere și dragoste, dar primește durere. Astfel, ajungem la trista concluzie că viața, nu e un dar, ci o pedeapsă și, de cele mai multe ori, pătimesc cei nevinovați.
Deși avem de a face cu o poezie directă, eul liric este foarte bun și înțelegător. Această carte demonstrează că suferința te face puternic, dar nu răzbunător.
Poezia Augustinei Visan e o radiografie a realității multor familii din Republica Moldova. O poezie despre durere și lipsuri, despre iertare și despre puterea de a merge mai departe.
