Scurtă recenzie la cartea Luciei Terzea-Ofrim, Ce mi-e drag, nu mi-e urât. O antropologie a emoției
Odată la câțiva ani, ai șansa să citești o carte bună, iar aceasta doar pentru că cercetările de calitate iau timp, cer rigoare și circumspecție. Am avut șansa să-mi cadă în mâini cartea Luciei Terzea-Ofrim, Ce mi-e drag nu mi-e urât. O carte ce îți construiește o inedită hartă a minții care să te răscolească, care să-ți schimbe mecanismele gândirii și care să-ți trezească, pro bono, un sentiment al admirației pentru tot ceea ce românul numește urât.
Recurgând la o cercetare interdisciplinară, rezultată din antropologia cognitivă, antropologia interpretativă și antropologia emoțiilor, autoarea intră în dedesubturile lumii interioare, făcând din domeniul emoțiilor un obiect de studiu. Desigur, trebuie s-o spunem, cei care s-au ocupat de viaţa emoţională sau, mai bine spus, cei care au avut curajul de a acorda mai multă atenţie emoţiilor, au fost o mână de antropologi americani : Michelle Rosaldo, cu lucrarea Knowledge and Passion. Ilongot Notions of Self and Social Life, Arnold Kleiman și B. Good, cu studiul Meanings, Relationships, Social Affects. Historical and Anthropological Perspectives on Depression, Catherine Lutz si Geoffrey White în The Anthropology of Emotions. Având ca punct de sprijin lucrările enumerate, Lucia Terzea-Ofrim îndrăznește să meargă mai departe, pliind studiile teoretice în contextul mentalității românești. Astfel că, desigur, fără a submina rolul dorului, sentimentul românesc de a fi, de a exista, nu trebuie căutat doar în cuvântul dor, structurile profunde ale românismului putând fi redate chiar în conceptul de urât, urâtul ca stare interioară. Un urât care, odată înțeles, atât din perspectiva subiectului, cât și din perspectiva observatorului, ți se descoperă o sumedenie de înțelesuri și semnificații despre leagănul poporului român.
Autoarea ține să precizeze că afectele sau emoțiile sunt constructe culturale, modelate diferit în funcție de spațiul în care te afli, cultura putând fi definită, în acest sens, ca un cadru de exprimare, o convenție în care indivizii simt, gândesc, acționează după niște convenții sau constrângeri socio-culturale. Cu alte cuvinte, nucleul emoției de urât nu trebuie căutat în mintea sau sufletul insului, ci în spațiul interacțiunii sociale, în cultura fiecărui popor. Mai presus de cultură, însă, stă limba care, în mod inconștient, influențează gândirea, mentalitatea, obiceiurile și nu e de mirare cum, în anumite limbi, vocabularul stărilor interioare e mult mai bogat: în India, spre exemplu, cuvântul dhat desemnează o anxietate puternică, voodoo e un termen întâlnit la populațiile din Caraibe și are ca scop eliminarea bolii pe cale magică, zar este un termen întâlnit în Etiopia și denumește starea cauzată de posedarea unor spirite, hwa-byung, întâlnit în Coreea, desemnează inhibarea și neexprimarea furiei.
De-a lungul timpului, urâtul a îmbrăcat o multitudine de fețe, derivatele termenului putând fi cercetate în tezaurul românesc, în textele arhaice: în Psaltirea lui Coresi, cuvântul urât avea sensul de ură: „cu urâtul nedrept urâră-mă”, sau chiar de urâciune: „ceea ce ne apără pe noi de toate urâciunile”, în psaltirea Voronețeană, urâtul e totuna cu faptele necugetate: „eu simtu urâciunile oamenilor”, în Biblia de la București, urâtul e dispreț: „nimeni nu poate sluji la doi domni, că pre unul va urî și pe altul va îndrăgi”, în predicile lui Ioan Zoba din Vinț (1683), urâtul are sensul de saturație: „La sfârșit va să zică că atâtea răutăți au pățit, cât amu i s-au urât purtând răutățile”.
Dar urâtul, veșnic amânat în studii, neglijat și mușamalizat, deține o sumedenie de valențe semantice, valențe care sunt capabile să-ți proiecteze o nouă viziune asupra vieții culturale românești. Când ne gândim la aspectele funerare, românul întinde covorul negru, luându-și haine negre tocmai pentru a marca un eveniment trist, urât, neplăcut. Cântecul cucului sau a cocoșului, repetat de trei ori, atunci când cineva e pe moarte, anunță o „veste rea”, iar în dorința de a înțelege efectul implacabil al morții, de a asuma abstractul ei, moartea e asociată cu ceva urât: „l-o cuprins urâtul”, „moartea-i urâtă, dar vine la tot omul.”
În intervalul 25 decembrie – 6 ianuarie, în zona Moldovei apar „Mascații”, „Babele”, „Urâții”, pentru a marca trecerea de la iarnă la primăvară, pentru a elimina spiritele înghețate și a le face loc celor luminoase. Mascații sunt îmbrăcați inadecvat, poartă haine femeiești și se comportă vulgar, având defectele urâților: sunt murdari pe față, au dinții pătați, uneori poartă fasole în loc de dinți, au mânecile rupte, cojocul e întors pe dos, au nasul strâmb, poartă furci și topoare. Dar cu toate acestea, jocul urâților e plin de veselie și cântec, ei încalcă normele vieții, elimină duhurile rele, schimbă ordinea lumii pentru a face loc alteia, circul lor mascat având un rol purificator.
După o cercetare cum se cuvine a textelor din folclorul românesc, ochiul fin al autoarei sesizează urâtul ca un rezultat al evaluării morale: ,,Nu-i urât omu că-i hâd/ Da-i urât că-i fără rând” sau altă vorbă din popor: ,,Nu-i urât omul că-i prost, da-i urât că-i fălos” sau ,,Bună-i țuica de băut/ Dacă o bei cu om plăcut./ Că d-o bei cu om urât/ Nu alunecă pe gât”; urâtul e monedă de schimb în căsătoriile făcute din raționamente financiare: „Nu lăcomi argintatului/ Și mă da urâtului/ Că argintul șade în ladă/ Și urâtul șade-n vatră” sau „Ce fac mamă cu pământul/ Și la horă cu urâtul?” sau „Soacra-i rea, bărbatu-i hâd,/ Când te pui cu el la blid/ Cat în fundul blidului/ Văd umbra urâtului”. Alteori, urâtul e o stare malefică: „Că dușmanii s-au vorbit/ Să mă facă de urât”, „Spune neică ce-ai băut/ De pe mine m-ai urât”; urâtul ca predestinare: „Urât mi-o fost urâtu/ Mi l-o rânduit sfântu”, „Cine o împărțit urâtu/ N-ar mai călca pământu”; urâtul ca înstrăinare: „Fie lumea aurită,/ Pentru mine-i tot urâtă./ Fie mândra ca un crin/ Tot mi-i neagră că-s străin”; urâtul ca boală: „Frunză verde ca râtu,/ Mare boală-i urâtu”, „De boale mama m-a scoate/ De la două nu mă poate/ De la urât și de la moarte”; urâtul ca ipostază: „Urâtu unde se lasă,/ Nu mai lasă trai în casă/ Urâtul unde se pune/ Nu mai face traiuri bune” , „Unde trece urâtu/ Arde grâul și pământul.”
Sunt multe variațiuni ale urâtului, încât, dacă am reda aici munca titanică a Luciei Terzea-Ofrim, ne temem că am dezvălui prea brutal magia unui antropolog cu har.
Toate fețele urâtului – așa cum sunt văzute de omul tradițional românesc – descriu viziunea despre lume, nu o redau, ci o trec prin filtrul propriilor trăiri, căci, oricât am dori să ne-o negăm, deasupra rațiunii planează emoția. Urâtul, alături de frumos, înteles ca stare, ca mod de a fi, contribuie la nuanțarea felului în care omul își găsește locul și rostul său în lume. După ce termini lectura, o sumedenie de întrebări ies la iveală: cum gândesc oamenii care trăiesc în culturi diferite? Strângerea pleoapei drepte are aceeași semnificație și în Somalia? Dar sarea aruncată peste pragul ușii? Ce e urât pentru mine, e urât și pentru altul? Cine ne influențează mai mult? Cultura, limba, spațiul geografic, spațiul istoric? Un dat predestinat?
