„Luminile și umbrele sufletului” este o carte de eseuri morale a lui Petru Creția cu care m-a făcut cunoscută doamna profesor, Ala Sainenco. Ne-a spus studenților: „Să vedeți claritate a scrisului, simplitate a enunțului și, totodată, unicitate”. M-a cucerit de la primele eseuri lecturate, pentru că nu mai întâlnisem atâta luciditate până acolo. Am vizionat, până la lectură, un dialog incendiar dintre Gabriel Liiceanu și Gabriela Creția, soția reputatului, despre cartea vizată, ca să știu în ce orizont de așteptare să mă aflu, unde voi avea de săpat mai mult. La auzul replicilor: „E o carte care maturizează”, „o carte care are toată cultura lumii în buzunar”, am zis că de maturitate și cultură avem nevoie în orice moment al vieții, mai ales că maturizarea și culturalizarea noastră se manifestă instant prin facultatea noastră de a discerne, la orice vârstă ne-am afla. Or, această carte este și va fi un ghid pentru toți cei care își doresc acest soi de maturitate și culturalizare.
De la cuprins pornind, am putut sesiza organizarea în format lexicografic a tuturor valorilor și noțiunilor de cunoscut, așa cum le-a învățat Petru Creția de la grecii antici încoace.
Primul termen explicat este demnitatea sau un echivalent al păstrării libertății, odată cu alegerea unui mod/lege după care ar funcționa individul.
Cuviința este un alt termen-valoare din carte. Pornind de la felul de a mânca, până la felul de a comunica în publicul unde s-a fundamentat un sistem de valori identitare, cuviința este despre potrivirea propriului eu la valorile celorlalți uniți, fără a-ți pierde respectul față de sine, de ceilalți, fără a fi prefăcut sau slugarnic..
Mă gândesc să menționez și ce am aflat, mai nou, despre prostie. „Nu este o vină, vreun viciu, ci un dat genetic, o slăbiciune a minții”, Creția lăsând să se înțeleagă că nu avem drept de judecată nici în situația confirmării acestei slăbiciuni la un om sau altul. Prostul nu are facultatea discernământului, nu poate analiza și sintetiza lucrurile, pentru că opiniile acestuia sunt preluate din proasta tradiție a înaintașilor donatori de gene. E o întreagă „sintaxă” a prostiei, dacă e să-i analizăm sursele, cert fiind faptul că nu vom ști vreodată de unde a pornit capacitatea de abstractizare a celui care a lansat idei de mâncare și odihnă pentru prost. Prostia nu determină la corecție comportamentală, pentru că se va insista constant pe neghiobie covârșitoare, fără de regrete, atât timp cât noțiunea cu pricina ar fi una necunoscută. Petru Creția invocă textul „Povestea” de Ion Creangă drept reper despre cum e să fii un prost viral, ca lucrurile să fie clarificate cumva, dorind să ofere o definiție mai clară în acest sens: omul prost „încurcă relația dintre mijloace și scopuri”. El nu știe unde va duce propoziția sa neroadă, nu va ști vreodată ce și cum se materializează în consecințe. Mai grav, însă, este că, prin definiție, omul predestinat prostiei este înfipt acolo unde nu-i este locul, nu știe de glumă, bănuiește stăruitor, egal obrăzniciei, trufiei, iar dacă ajunge să fie suferind din cauza propriilor acțiuni, va fi îngrozitor de răzbunător pe toată lumea, exceptându-se pe sine. „Puținătatea spiritului naște monștri”, iar noi, vinovați fără de vină, nu-i putem ajuta cu nimic și nu putem schimba cursul unei astfel de mișcări, luptând, având răbdarea și toleranța, cu ce a creat o tradiție absurdă. În ceea ce privește pericolele prezenței unei astfel de clase, găsesc în același studiu, e că această clasă deținătoare de sus-numitele slăbiciuni pretinde la funcții/ranguri înalte, fără prea multe merite în experiență, dorindu-și conducere cu preț covârșitor. Sunt manipulatori și vor putea să câștige cu ușurință încrederea oamenilor creduli. Cu siguranță, după această descriere le-am putea da și nume multora care întrunesc caracterizarea, însă cunoaștem despre demnitate, respect și cuviință.
În continuare voi trasa câteva linii despre o noțiune, întâlnită în același studiu și anume „calea de mijloc”, „calea de aur” sau cea care duce spre mântuire. Mulți se orânduiesc acestei căi pentru a fi în pace cu ei și lumea, pentru a fi comozi și a nu deranja. Petru Creția o numește mediocritate. Calitate sau viciu, încă nu e precizat, spunând despre un om că este mediocru am înțelege ceva cu sens peiorativ, însă, dacă încercăm să conștientizăm cum stau lucrurile de fapt, am realiza că o bună parte dintre noi mediocri suntem dintr-un considerent sau mai multe, iar acest lucru ar fi mai mult decât potrivit civilizației, unde unii vor fi mulțumiți de statut, alții mai puțin, peiorativul fiind interpretat anume din acest considerent. Un om mediocru și cu aspirații înalte în lipsa capacităților va interpreta peiorativ, alții conformiști nivelului lor vor privi normalitatea din spatele acestei calificări. Aflat într-un loc „căldicel”, îl vor speria lucrurile mărețe și le va dori, însă, la scurt timp, va renunța, pentru că va prima confortul propriu, dorința de a rămâne acolo unde nu este deranjat, criticat, analizat. Nu își va asuma mari responsabilități, va privi, de cele mai multe ori, dintr-o parte, nu va stărui să impresioneze prea mult, pentru că l-ar costa niște riscuri, eforturi în plus, niște „indigestii”. Mediocritatea este molipsitoare, crește în albii tot mai efervescent, în această măsură constând viciul social – crește dorința de a trăi în confortabilitate, având de suferit creșterea nivelului de intelectualitate, perseverență la nivel general. Trecut prin sine, prin propriul discernământ, mediocritatea va fi o calitate sau un viciu. Ține de lecțiunea proprie a fiecăruia.
Să aveți poftă la lectură!
