Ca un străin într-o țară necunoscută
Nu am fost niciodată în Estul Europei, nici măcar în Polonia sau în Cehia. Estul, pur și simplu, nu m-a atras niciodată. Când mi s-a oferit un post de voluntar la Bălți, un oraș de aproximativ 100.000 de locuitori din nordul Republicii Moldova, am acceptat cu oarecare ezitare. Până atunci, nu auzisem niciodată de Moldova. Promitea să fie o aventură, așa că am fost de acord.
Mi-am rezervat așadar un bilet de avion spre Chișinău, capitala Moldovei, mi-am făcut valiza și am pornit la drum spre o țară a cărei limbă nu o vorbeam, cu a cărei cultură nu eram familiarizată și unde nu cunoșteam pe nimeni personal.
Pe la amiază, ajung la micul aeroport din Chișinău. Încărcată cu bagaje, îmi fac drum spre ieșire. În fața mea, este o mulțime de oameni cu flori, ținând copii de mână. O femeie se apropie de mine zâmbind și-mi strigă în față: „Janna, tu ești?!”. Fără să aștepte un răspuns, mă îmbrățișează, îmi ia o valiză și se îndreaptă spre parcare. În fața clădirii aeroportului și în parcare, se îmbulzesc mulți oameni. Sunt împinsă într-un Opel la volanul căruia este o altă colegă. Îmi strânge mâna și pornește motorul.
Trecem cu mașina prin centrul orașului Chișinău, pe lângă sute de clădiri înalte. Colega mea arată cu mândrie spre Arcul de Triumf și imediat apare următorul bloc înalt. Părăsim capitala Moldovei pe un drum larg și cu hopuri și ne îndreptăm spre Bălți. Drumurile nu se mai îmbunătățesc, o groapă fiind urmată de alta. Nimeni nu vorbește, la radio se aude muzică rapidă și veselă, iar eu mă uit pe geam. Trecem pe lângă căruțe cu cai și mânăm prin sătucuri cu case mici, în fața cărora, pe bănci, stau doamne în vârstă și se uită la trafic. Aceste bănci se află poate la un metru de șosea, iar mașinile trec pe lângă ele cu o viteză de 80 de kilometri pe oră. Totuși asta nu pare să le deranjeze pe doamne.
Pe marginea șoselei sunt niște tarabe unde vă puteți opri pentru a cumpăra miere, nuci sau fructe și legume. Ce absurd! Drumul este cu o singură bandă și, din când în când, suntem depășiți de „nebuni” care îndrăznesc să folosească banda de contrasens sau acostamentul ca bandă suplimentară. Cotim pe un drum de țară și intrăm într-un sătuc, singurul meu gând fiind: „Te rog, numai să nu fie ăsta Bălți!”. Nu, este satul în care locuiesc părinții uneia dintre colegele mele. Ieșim din mașină și suntem invitate în casă, la masă. În bucătărie este amenajat un mic bufet cu o mare varietate de bucate. Colegele mele au ieșit, iar eu stau singură la masă cu bunica. Eu nu o înțeleg și nici ea nu mă înțelege. Zâmbind, îmi întinde o farfurie în față și-mi face semn să mănânc. Este vorba de carne din propria gospodărie și legume din propria grădină. Deodată colega mea vine, mă trage de braț și mă duce la mașină. Îi fac cu mâna bunicii, încă mestecând, și îmi împreunez mâinile schițând un gest de mulțumire. Îmi face un semn cu capul prietenește și intră în casă.
Sosim la Bălți: orașul pare să fie compus doar din blocuri de beton. Găsesc cazare într-un apartament mic, într-un cartier cu blocuri înalte (la ce altceva te-ai putea aștepta). Clădirea arată din exterior dărăpănată și delăsată, scara este rece și neîngrijită, dar apartamentul meu este luminos și primitor. Locuiesc în centru și plătesc o chirie foarte mică. Sunt mulți câini care aleargă prin curte. O fi fiind bine dresați dacă sunt lăsați să iasă fără stăpân. Abia mult mai târziu, mi-am dat seama că sunt câini ai străzii. Cât de naivă totuși eram.
Mă deplasez la școală, la locul de muncă, cu troleibuzul – un autobuz cu motor electric care, la fel ca și tramvaiele, ia curent electric de la o linie suspendată deasupra carosabilului. În stație, nu există automate de bilete, așa că mă urc fără bilet. În troleibuz o femeie se apropie de mine întinzând mâna. Ce vrea oare de la mine, mă gândesc. Îmi flutură în față bilete mici de hârtie cu un doi mare pe ele. Scot din buzunar o bancnotă de cinci lei și i-o înmânez cu oarecare ezitare. Îmi aruncă înapoi un bilet și restul. Aha, deci aparatele de bilete aici sunt oameni. Troleibuzul deodată se oprește, nu merge mai departe. Șoferul coboară urcându-se pe o scară în spate, de unde atașează din nou antenele, rapid, la cablurile aeriene.
Supermarketurile sunt mici, iar produsele occidentale, cum ar fi ciocolata Milka sau cașcavalul Philadelphia, sunt scumpe. În schimb alcoolul și țigările sunt foarte ieftine. Spre deosebire de Germania, piețele sunt uriașe și cu prețuri mici. Acolo găsești de toate, de la fructe și legume la produse de origine animală, haine și unelte. În Moldova, rareori mergi la centrul comercial sau la magazine de tip supermarket, aici cumpărăturile se fac la piață. Ador aceste piețe, pentru mine acesta-i paradisul pur.
În Moldova, oamenilor le place să mănânce și să bea. Mâncare și vin sunt din belșug, oaspeții sunt întotdeauna așteptați. Se spun toasturi deja la ora prânzului, pentru sănătate: „Sănătate!”. Când ieșeam să mâncăm cu colegele mele, primul lucru pe care îl aduceau la masă era un ulcior cu vin roșu. Ceea ce mi-a părut ciudat la început, după doar o perioadă scurtă de timp, a devenit o obișnuință.
Am avut posibilitatea cu adevărat să cunosc cultura la festivalul anual al vinului din capitală. Am mers de la Bălți la Chișinău cu un microbuz, care aici se mai numește și „marșrutka”. Microbuzul a pornit la timp, fiind deja plin, dar pe drum au mai urcat persoane, altele coborând în mijlocul câmpului. Când am ajuns la Chișinău, fiecare pasager a plătit la ieșire câte 60 de lei moldovenești, echivalentul a aproximativ trei euro, pentru cele două ore de călătorie.
Mă aflam în țară mai puțin de o lună și deja eram la festivalul vinului din capitală, cu o altă voluntară! Ne-am așezat la primul pahar de vin la o masă unde mai erau patru bărbați, și, la scurt timp după aceea, am închinat toți împreună. Unul dintre bărbați era mândrul proprietar al unei vinării și ne-a oferit o degustare gratuită de vinuri și tot felul de specialități culinare. Am comunicat prin gesturi, am băut vin, am mâncat și am râs mult. La despărțire, am primit cadou câte o sticlă de vin. În piața principală, spațioasă, se auzea deja muzica, care în Moldova te însoțește mereu. Din difuzoarele mari răsuna muzică populară tare, iar un bărbat în vârstă dansa deja. O fată pe care nu o cunoșteam m-a apucat de mână și, în ritmul muzicii, cuprinși de bună dispoziție, am dansat voios în jurul bărbatului. De fiecare parte țineam de mână câte o fată, pe care nu o cunoșteam, expunându-ne privirilor oamenilor străini, dar nu conta. Am dansat până când muzica s-a oprit. Și acesta este doar unul dintre multele motive pentru care am ajuns să iubesc și să apreciez țara și oamenii săi: ospitalitatea și muzica.
Am avut ocazia să cunosc o țară nouă, un mediu nou și o ospitalitate care în Germania, din păcate, nu este ceva de la sine înțeles. Privesc acum cu alți ochi și apreciez mai mult unele lucruri pe care le consideram de la sine înțelese – începând cu libertatea exprimării, până la conductele cu apă curată.
Deja mi-i tare dor de această țară unică. Ce n-aș da să stau pe malul lacului într-un cartier de blocuri înalte din Moldova, privind apusul soarelui și bând vin din sticle de plastic cumpărate de la piață.
Fie să ne revedem în curând! Noroc!
Janna Peleikis s-a născut la Stuttgart în 2000. După absolvirea liceului, a fost un an voluntară la o școală din Bălți (Republica Moldova), din septembrie 2019 până la izbucnirea pandemiei de Coronavirus, în martie 2020. Tot în 2020 ea a publicat o carte despre experiența sa din Moldova cu titlul în traducere „Cine pleacă ultimul, stinge lumina! Republica Moldova, o țară uitată la marginea Europei” (Janna Marie. „Wer zuletzt geht, macht das Licht aus!”, ICDP Amazon).
