,,Nu mai visez demult și nu e bine”
Constantin Brâncuși
La centrul Expozițional Constantin Brâncuși, s-a deschis o expoziție la care am fost invitat personal de Maestrul Gheorghe Șoitu, un plastician care trezește emoții prin ceea ce iese de sub penelul Domniei Sale, culorile prind grai, ecoul îl face misterios, iar rătăcirea printre tablouri te scaldă la inimă cu ploi stelare din pajiștea cerului atunci când îngerii pică din icoane și rămân pre pământ pentru a veghea la căpătâiul timpului cu o modestie de invidiat. El are ochii de culoarea cerului spălăcit și plini de zâmbet în orice împrejurare și o cumsecădenie prinsă-n cuie pe altarul eternității. Când și de unde, cine și în ce împrejurări ia altoit acestui Om dragostea către frumos? Din spusa proprie: „Mamei îi plăcea să țese, iar eu eram fascinat de felul în care forma și combina ea culorile pentru covoare. Probabil de acolo mi se trage aplecarea spre pictură. Îmi place să mă scald în culori, îmi plac pânzele mari! Dați-mi o pânză, pensulă și culori și lăsați-mă singur, de-aici încolo mă simt în largul meu!”. În largul lui, iată ce-și dorește Artistul, să profite de libertatea gândirii și libertatea în fața pânzelor mari, să poată visa colorat, să poată visa cu un pas înainte și asta-i tot.
N-am fost prezent la acest vernisaj, dar sper să-mi recuperez ne-prezența prin acest articol în cea mai citită astăzi revistă și anume „TIMPUL din România”, tocmai despre acest timp la căpătâiul cărui veghează îngerii am subliniat mai sus, timp care se joacă cu noi și deseori ne pedepsește ca pe niște copii neascultători, acest timp nu ne ajunge multora dintre noi și tot la atâția le creează disconfort în materia cenușie, care nu are ocupație. O expoziție ca un tunet cu răsunet întârziat, dar pe care timpanele îl simt prin bătaia de tobe ca în timpul unei ploițe ciobănești prin care vrei să alergi în ce te-a făcut Muma, lăsându-i pe semeni să te privească și să moară de invidie. O expoziție care merită pipăită cu ochii și ascultată cu gura, mirosită cu palmele pline de vopsea și sărutată milimetric cu gândul, urechile să-și ia vacanță de o clipă ca mai apoi ciulite să prindă sunet cu sune. Tablourile sunt magice și pline de muzică grotescă, de text și de balade cu eroi din care putem întâlni numai în vise, dacă mai avem capacitatea de a visa. Plasticianul merge pe tăiș de cuțit care intră în tălpi, dar doare al naibii de plăcut, schimbă direcția sângelui prin vene și artere, îi dă viteză ca la ieșirea din albie să treacă pe la porțile fiecărui iubitor de frumos, un mari! Dați-mi o pânză, pensulă și culori și lăsați-mă singur, de-aici încolo mă simt în largul meu!”. În largul lui, iată ce-și dorește Artistul, să profite de libertatea gândirii și libertatea în fața pânzelor mari, să poată visa colorat, să poată visa cu un pas înainte și asta-i tot.
N-am fost prezent la acest vernisaj, dar sper să-mi recuperez ne-prezența prin acest articol în cea mai citită astăzi revistă și anume „TIMPUL din România”, tocmai despre acest timp la căpătâiul cărui veghează public select și cu cunoștințe profunde, care deosebește Arta de amatorism, abstractul de academism și viceversa. Artistul dă dovadă de un gust rafinat pe tot perimetrul gândirii cu explozii de culoare dirijată cu pensula de la înălțimea pupitrului, loc sfânt pentru un artist de talia lui Gheorghe Șoitu. Expoziția merită privită și savurată de mai multe ori pentru a pune pe poliță acele trăiri pline de nerv întins ca o strună gata să se rupă, dar mai are timp să vibreze pe placul fiecărui rătăcit în labirintul divinității unde clopotar este același Gheorghe Șoitu. El trage de sfori, el le înnoadă dacă se rup și tot el toarnă bronză în hăulitul muzicii medievale scrise de pe paleta unde vecinătatea culorilor e ca șezutul la o cafea cu cei mai tari rapsozi ai tabloului de gen, a celor care se pierd în fumul de țigară pentru a ieși la liman mai alții, mai ei, cu mai multă mândrie, cu mai multă prezență în viața culturală a urbei. Nu o să fac o analiză minuțioasă a pieselor care îi pun în valoare calitățile artistice ale Artistului, o las pe seama spectatorului, eu o să mă dau cu părerea proprie și o să rămân cu riscul de a fi înțeles pe jumătate, pe alocuri deloc, dar asta-i viața. Unde doare acolo-i și dulce, unde zboară acolo și se pică, unde se pică acolo și se ridică. Artistul are verticalitate, e nebun în sensul pozitiv al cuvântului, să-i privim creația dintr-al cincilea ungher cu ochiul al treilea, dacă-l întâlnim, să-i strângem brațul și să găsim cuvinte care să-l țină pe val, pe al nouălea. E locul unde se simte fericit și în apele sale. Felicitările mele și tot respectul, Maestre!
