Când ți se face dor de viață, aceasta se termină. Și ca să nu se termine, te apuci de lucruri mari, dar acestea, de cele mai dese ori, sunt legate de copilărie, de mamă, de sat și, desigur, de Țară.
Desigur, de Țară!
Țara mea e Mama mea!
Țara mea e Casa mea!
Țara mea e Satul meu!
Țara mea e Țara mea!
De Țară, doar pentru acele Suflete care i‑au simțit pulsul ca pe al său. Acei care, atunci când se lasă amurgul și când pun capul pe pernă, se roagă nu doar pentru ai lor, ai casei, dar și pentru liniștea și pacea Țării – Pământul crescut din osemintele moși‑strămoșilor noștri, pe care călcăm fără teamă. Pentru că e al nostru. Pentru că nu e furat. Și trebuie să‑l glorificăm, să‑l slăvim în numele celor care ni l‑au lăsat. Trebuie să‑l păzim. Și s‑o facem cum știm mai bine și cu ce ne stă în puteri. Să‑l păzim de potrivnicii noștri, oricare ar fi și de oriunde s‑ar trage.
Începutul nu e nașterea, ziua în care te‑ai născut. Începutul e Continuare… Continurea celor care s‑au născut înaintea noastră, a celor care ne‑au născut – Mama, Tata – și care ne‑au crescut – Casa, Satul, Țara.
E o altfel de carte despre sat.
Am cunoscut și altele, în care descopeream identitatea unor localități. Cărți elaborate, cum e firesc în cazul unei cercetări, al unui studiu științific, istoric, conform rigorilor academice, urmând, oarecum, o cronologie, cu începere de la anul atestării acesteia în vreun hrisov al vreunui domnitor ori alte acte ale vremii, inclusiv registre bisericești, din care rezultă viața oamenilor și, de fapt, pecetea timpului. Viața satului – începuturile acestuia cu o mână de oameni, deocamdată. Sate, unele cu temelii puse de bejenarii care se stabileau cu traiul pe coama dealului ori în spatele costișei de după fâșia de pădure, dar cât mai departe de drumul năpastelor. Altele – din porunca Domnitorului, pentru dârzenie și luptă cu jertfire. Apoi, urmăream pagină cu pagină cum localitatea ba e în creștere, ba e devastată de hoarde străine ori e în descreștere din cauza epidemiilor necruțătoare, și tot aici descoperim vitejia oamenilor în lupte pentru apărarea pământului lor și a celor agonisite.
Mălăiești – Închinare! Mălăiești – Cântare! Mălăiești – Durere! Mălăiești – Înviere! Scriitorul Beșleagă, aici – poetul, zice că e un poem. Pentru că toate aceste cuvinte cu majusculă sunt Suflet, Trăire, Suferință și, în sfârșit, Viață.
„Viața mălăieștenilor e cât un Poem de Mare” – asta am înțeles de la mălăieșteanul Beșleagă în timpul micilor noastre întrevederi de pe muchia dealului Boierului Rășcanu. E un poem și cred că sunt toate motivele să‑i dăm dreptate, pentru că avem de a face cu „Bătrânul și Satul“ ori „Bătrânul din Sat“, care în ultima vreme Vede cu Sufletul, Aude cu Sufletul și Trăiește cu Sufletul tot mai mult și mult mai multe decât noi, ceilalți. Și asta nu neapărat că insistă și mereu ne amintește că „…tu ai zis, dar eu nu te aud…“, „iaca, tu‑mi arăți, dar eu nu văd…“
Sufletul nu poate fi
nici orb,
nici surd,
nici mort și
nici Bătrân! – încă un poem.
Sufletul este doar tânăr și poate redeveni copil, poate îmbrățișa sufletul mamei, poate acoperi „pârâul‑de‑lac‑scăldătoare din râpa satului copilăriei…“
De Suflet ne despărțim o singură dată…
Dar de unde ne alegem cu Suflet?
E doar faptul, norocul (ori nenorocul, de ne e hărăzită o viață de chinuri și dureri…) de a ne naște? în ora‑zilei‑anului dat de Cel de Sus? în care a suflat și ne‑am ales cu viață, adică cu „umbletul pe pământ“ din voia și din suflarea Lui Dumnezeu? – încerc să filozofez în unison cu Bătrânul și Satul.
Între noi mereu era loc de Dumnezeu, loc pentru Dumnezeu, în scurtele întâlniri, potrivite pentru a mai zăbovi asupra capitolelor cărții, a materialelor inedite, nou descoperite și integrate „colo ori dincolo“, ca, în felul lui, să scape parazitarul zgomotos: „Fan‑tástic! Frumos titlu…“, „Fan‑tástic! De unde‑ai găsit‑o și pe asta?…“
Între noi – Dumnezeu, dar și haina bătrâneții se făcea vizibil tot mai grea și „până mă îmbrac obosesc“, dar „auzi? că nu ești surd ca mine… acolo să nu uiți să pui și fotografia școlii…“ La bătrânețe doar Bunul Dumnezeu îți mai e de ajutor – fără El nici somnul nu e somn,/ nici lumina nu e lumină și/ nici ziua zi – încă unul, un poem de adormit bătrânii scriitori. Mai ales scriitori.
În Mălăiești – Închinare… sufletul vine înaintea și dinaintea nașterii (și își păstrează locul neclintit), pentru că autorii, vădit legați de baștină și legănați de mângâierile/suferințele consătenilor de care nu se vor despărțiți și suferind de durerile lor, dezleagă timpurile moși‑strămoșilor lor pentru urmașii de azi și de mâine.
Sufletul este mereu copil.
Își vede viața de odinioară la o aruncare de privire peste umăr, în care se aude zumzet de copilărie și „uite‑l cum trece prin ochii mamei de acolo, de lângă fântână, prin pridvorul casei părintești“, spre… anul de față, 2025, în care… a pășit fiul ei și bătrânul Satului, Vladimir al lui Vasile al Fevroniei lui Andrei Ciocârlan din Mălăiești…
E o carte adunată filă cu filă, epocă cu epocă, suflet cu suflet din suflete și suflări pământești, printr‑un enorm efort intelectual, preț de o viață, de fapt – ultimii ani din viață, despre care ar putea să ne spună mai multe omul încă inimos, la vârsta de 94 de ani, căruia „uite că i‑a mers!“, cum bine își dă seama – nu i‑a scăpat Cartea Vieții și Singura datorie – cea mai mare, cea mai adevărată, „Datoria față de Mălăiești“ – și toate cele ce include o viață – mălăieștenii: măhălenii frumoși și tineri și plini de speranțe, colegii, profesorii, consătenii, pe alocuri flămânzi și dezbrăcați, bătuți, ba unii și dispăruți în negura vremurilor de restriște…
Pentru cei trei autori, copilăria nu știe de Țară și de Marea Unire din 1918, darasta înseamnă, în primul rând, de școală și profesori naționali, manuale și literatură națională și, de fapt, de vorbă românească și de joc, în curtea casei, lipsit de griji etc. Ei, Românii din stânga Nistrului, învațau să trăiască o viață soră cu moartea adusă de bolșevici, în fond – mizeria cu care au împuiat nu doar „rusia nespălată“ (…немытая Россия,/ Страна рабов, страна господ – cum o descrie poetul lor, Lermontov), dar și malul stâng al Nistrului până hăt departe, cu satele de moldoveni, românești, mereu uitate și mereu amanetate pentru a salva cealaltă parte a României și a românimii…
„«Bine ați venit!» – așa scria pe Arcul de la șosea, la intrarea în Mălăiești, dinspre apus. Așa i‑au întâlnit mălăieștenii pe frații români – cu «Bine ați venit!». Și asta după două perioade de foamete, colectivizare, deportări bolșevice, dar și Marea Teroare stalinistă! […] Școala noastră românească s‑a încheiat cu primul semestru, la sfârșitul anului 1943 – se apropia frontul de locurile noastre, dar și sfârșitul administrației civile române. […] Parcă văd și acum imaginea dezastrului […] când am intrat în școala mică, […] acolo unde am făcut și eu clasa a patra primară… Ferestrele sparte […] iar pe jos – vrafuri de cărți și hârtii împrăștiate […]. Aveam cu mine un sac. Mi‑am adunat și umplut o jumătate – l‑am dus acasă. M‑am întors, am adunat încă un tăbultoc de carte – carte românească! Sfântă carte românească! – și iar am cărat‑o acasă. Așa de trei ori sau, poate, de mai multe ori. […] Așa am fost eu toată viața – m‑am dat în vânt după carte! Am fost mereu cu cartea în mână.
Am citit! Am citit! Am citit!“
Acest volum prezintă cititorului o serie de acte, jurnale ținute de terțe persoane, în diferți ani, în care descriu spațiul geografic extins al neamului românesc și care amintesc și de satul Mălăiești, care deseori devine pradă pentru unii și totodată salvare pentru alții…, și le iese în cale, inclusiv în timpul unor incursiuni militare, dar și extrase din câteva cărți/studii fundamentale despre Mălăiești ori ale unor personalități cu rezonanță istorică originare din satul de pe Nistru, semnatari de cărți și manuale, precum:
Alexei Memei, istoricul și profesorul mălăieștean, care amintește de tragedia satului de baștină în lucrarea Teroarea comunistă din RASSM (1924 – 1940) și RSSM (1944 – 1947); despre genocidul organizat de bolșevici împotriva populației din RASSM; despre răscoalele țăranilor împotriva bolșevicilor în partea stângă a Nistrului și care dedică această carte „memoriei participanților la răscoalele din stânga Nistrului împotriva terorii bolșevicilor, celor deportați și represați, patrioților neamului nostru din trecut, de astăzi și celor care vor veni după noi”. Carte care, odată lăsată urmașilor, îi ține grămăjoară și îi face mai tari, mai „ai pământului nostru“, pentru care au luptat părinții părinților lor;
Timotei Mihailov, care adună în cartea Curcubeul îngemănat scurte proze autobiografice cu sincope sângerânde, dar și frumoasele obiceiuri și jocuri din copilăria satului despre care prefațatorul Vladimir Beșleagă spune: „Strămoșii noștri au «roit», au migrat mereu spre […] libertate. Cititorul trăiește un sentiment de respect și venerație pentru înaintașii noștri care au rezistat în veacuri, înconjurați de neamuri străine – ucraineni, turci, tătari, leși –, și au păstrat cu sfințenie datinile, credința și limba“;
Vladimir Beșleagă. Destine transnistriene, un alt titlul de carte – o adevărată istorie în dialoguri și interviuri, istorie vie articulată de coardele vocale printre suspine și din sufletele consătenilor în vârstă și mai în vârstă decât jurnalistul Beșleagă. Aici auzim pașii interlocutorilor, cum calcă pe urmele istoriei recente și care amintesc de oameni ai neamului cu Suflet de Țară, dar și de turnătorii din neamul târâtoarelor, oploșiți și de „ohrankă“ în inima satului.
În cele câteva sute de pagini, alcătuitorul a ținut neapărat să amintească și de alte personalități valoroase, mălăieșteni, cum sunt: Mihail Mițul (1836‑1883), vestitul agronom, devenit legendă, gospodarul insulei Sahalin, numele căruia îl poartă un sat și un pisc până în zilele noastre; Mihail Grebencea (1897‑1948), vestitul matematicean stabilit la Moscova, și fratele lui, Gheorghe Grebencea, militarul; Vladimir Iacovlev (1939‑2015), doctor în geografie, implicat cu trup și suflet în mișcarea de eliberare națională…
Alte surse cu o pondere la fel de mare în istoria Transnistriei noastre decât cele ale mălăieștenilor sunt semnate și de istoricul Ion Chirtoagă – Evoluția situației politice din spațiul nord‑pontic și destinul unor localități din stânga Nistrului (sec. XIV – XVIII) –, dar și de cei doi autori din România: Olivian Verenca, care, într‑un capitol aparte, amintește despre Administrația civilă română în Transnistria între 19 august 1941 și 29 ianuarie 1944, unde găsim o corespondență la zi a sus‑pușilor vremii, privind fărădelegile sovieticilor în satele noastre, și Mihail Condrus, care, în cartea sa La granița roșie, publică articole cu titluri asurzitoare: Primele știri asupra masacrelor, Cu Geo London la Nistru, Nopți de groază, De ce fug oamenii din Rusia, Soarta intelectualilor etc. și despre atrocitățile de la Nistru oglindite în presa vremii: Cum au fost împușcați moldovenii de pe Nistru, Masacrul sovietic din pădurea Olăneștilor, Asasinatele de pe linia Nistrului, Măcelul de la Olănești, la Liga Națiunilor, Masacrele de la Nistru discutate la Bruxelles, Românii de peste Nistru, Actele de sălbăticie de peste Nistru și altele.
Toate aceste mărturii documentare ne readuc la actualitatea Transnistriei și a transnistrienilor, care, deși sunt pe ordinea de zi a celor mai înalte foruri internaționale, rămân și azi doar cu speranța că odată și odată vor scăpa de nedreptăți și vor vedea lumina soarelui nu doar cu ochii, ci și cu sufletele împăcate pentru generațiile care urmează.
Spre sfârșitul cărții vom găsi, în unele texte, amprente ale timpului geamăn cu sec. XVII și descrierile, pe alocuri, detaliate din Jurnalul de Campanie pe anii 1710‑1714 al unui ofițer suedez.
Împreună cu consătenii săi Alexei Memei și Timotei Mihailov, dar și înaintașii Mihail Mițul, Mihail Grebencea, scriitorul coboară în deloc luminatul timp, de unde sunt scoase fapte mari și nume demne ale străbunilor lor.
Timpul și‑a încrustat numele lor pe propriul răboj ca fiind primii mergători și plenar angajați în rostuirea propriilor destine cu dăruire și talent.
Mălăiești – Închinare! Mălăiești – Cântare! Mălăiești – Durere! Mălăiești – Înviere! poate fi trecută drept biografia dramatică, dar și mai adevărat – tragică a românilor din Estul României din toate timpurile.
Am inserat selectiv cuprinsul cărții printre aceste rânduri ca să se vadă viața satului Mălăiești în ultimele trei secole, urmând o anumită cronologie. Dar, în timpul muncii asupra volumului, în discuțiile cu guralivul Beșleagă, pe ultima sută de metri, nu prea a fost loc pentru statistici, cronologii, cifre, chiar dacă, din câte se vede, fără acestea nu ar fi fost cu putință facerea unei asemena lucrări, nu doar voluminoasă, dar și variată ca tematică, abordare istorică din diverse perspective și interesantă ca material factologic și informativ științific, folcloric, la care se impun și destăinuirile orale, culese de la mălăieștenii timpului de odinioară și ai timpului îndepărtat.
Îl vedeam adumbrit de Timpul de iarnă deszăpezit și cuprins de, să zic, Dor, tot mai mult Dor de Viață, afundat într‑o melancolie ponderală care își făcea loc în privirile lui, dragoste și chiar tânguială, dar îi aud vocea tare și sigură:
„ – Vreau s‑o văd și pe asta, pe cartea satului meu, ș‑apoi… Ș‑apoi… pot să mă duc…“
„ – … dar fără grabă, că până la sută mai este…“
„ – Ha‑ha! Până la o sută?! Și după sută… facem alte planuri… Batem palma?“
Și am bătut palma.
„ – Mai avem una de făcut. Dar una fan‑tástică…“
„ – Auzi? de fapt tu auzi… Ia‑n ascultă, Maxime. Ai ajuns pe la locul în care descopăr Mălăieștiul în așa‑zisul hol al vaporului World… Mă aflam într‑o croazieră pe trei mări: Neagră, Egee, Marmara… Am văzut expusă pe un perete o hartă mare a regiunii Mării Negre, iar pe ea, mai sus de Odesa, pe Nistru, ardea cu litere mari numele satului meu – Mălăiești! Da! Mălăiești!“
„ – Da, am ajuns… Dar, ca să știți, am dat de o stemă cu capul de bour care aparține satului Mițulevka din Sahalin… Oare ce să însemne?“
„ – Fan‑tástic sat… Mălăieștiul meu!“ îmi lasă întrebarea fără răspuns, apoi o auzi repetată și mă privi, concretizând: „Chiar așa? Nu te cred… Capul de bour a ajuns și la ei? Fan‑tástic! Dar cum de‑ai găsit‑o? Mulțumesc, dar ne‑am întâlnit târziu.“
Informația deschisă eventualilor cercetători și doritori de a elabora istoria satului Mălăiești cuprinde evenimente, fie și răzlețe, din îndepărtatul secol XVII până în vremurile noastre.
„ – Așa să scrii acolo, că eu doar am adunat aceste texte, aceste surse, nu pentru fală și nici pentru a se crede că istoria Mălăieștiului meu se termină aici, ci mai degrabă pentru a‑i îmbia pe alții, mai tineri, să facă un studiu aprofundat și bine documentat despre Mălăiești.“
– !!!
„ – Of! Mălăiești‑Mălăiești, de mai ești, de mai… nu ești, de mai sunt, de nu mai sunt… Să fim… că mai trebuim!“
– !!!
„ – Auzi, Maxime! Mata auzi, că eu nu aud… Ha‑ha! Dar bine că măcar unul aude, că eu iaca îți vorbesc: mai avem de făcut o carte fan‑tastică! Dar nu‑ți spun… E secret. E mare secret…“
P.S.:
În încheierea acestor rânduri țin să consemnez ca o mare datorie, o rugăminte – ca actualul Minister al Culturii, în special istoricii și scriitorii, să examineze la valoare reală activitatea avocatului român transnistrian care a fost Nichita Smochină! Mama sa a fost împușcată de către sovietici deoarece ținea sub o icoană o revistă cu poezii în limba romană ale fiului său.
