Scrisoare către lume

IV
aici s‐a ucis odinioară, aici e sânge.
în Gulagul nostru de altădată consumarea excrementelor era obligatorie,
iar zeul canibal a devenit stăpânul cozilor de martiri.
ca să se rupă blestemul a trebuit ca pieirea celor tineri să fie arhivată.
nu plecăm acasă, morții dănțuiesc pe cer,
corbii nu ne lasă,
vom muri şi vom fi liberi,
nu mai suntem vii deloc,
ci cântăm ca dulfii tineri, înotând în gropi cu foc.
eram atunci niște copii teribiliști în iarnă,
din gherbera echinoxului făceam buchete pentru opozanți
și trimiteam în cosmos răvașe închise în borcane cu motorină.
atunci adormiții cu tinerețea împrăștiată la morgă
au fost repartizați îngerește pe județe și orașe.
a fost odată un dictator.
tramvaiele negricioase au fost oprite de câțiva poeți,
iar pantografele au fost coborâte ca niște suluri de scrib,
călătorii n‐aveau pumnale la șold, nici ramuri de măslin,
și‐au început să strige fără să știe că sunt profeți:
jos tiranul, libertate, te iubim.
pe vremea aceea aveam în cap un vers interzis de partidul comunist,
dar premiat clandestin de vizigoți,
cadoul a fost o geantă‐diplomat și‐un radio‐tranzistor.
iată aici cuvintele alungate ca să nu fie tipărite:
trupul pământului meu e o tăcere tumefiată
în diminețile permeabile ale lumii.
la un anotimp de la răzvrătirea copiilor din iarnă
s‐au auzit cântecele din Golania
și bucuria de a fi în blugi și tricou a răbufnit în noi,
mai bine huligan decât dictator,
așa s‐au ivit istoriile lirice despre Piața Tien An Men II
capturate cu dagherotipul de‐un grădinar bărbos și zen.
singura soluție înc‐o revoluție,
locuitorii Golaniei au ajuns în dicționarul de literatură.
Maica Tereza a trecut cu pergamentul pe la Kilometrul Zero al maratonului,
inventatorul unei cântărețe chele a trimis o telegramă cu oda bucuriei,
era un happening pe o altă planetă
cu luna vrăjită strigând de sus în jos:
noi suntem lumea!
SATYAGRAHA ieșind ca o eșarfă de purpură din gura lui Gandhi.
din balcoanele universităților atârna o icoană peste greviștii foamei,
mai târziu oameni mânjiți cu cărbune au arestat icoana
și au lovit‐o cu toporiștile până a crăpat lemnul
iar imaginea a dispărut de tot.
vânătoarea de pletoși și de fete în fuste scurte a început imediat,
despicați‐i în patru,
ceasuri confiscate, ochelari, stilouri și catarame de blugi.
erezia fusese astupată printre florile săpate în piața publică.
dacă nu ar fi venit diluviul,
lumea ar fi fost mai orgolioasă ca o coamă brună de leu.
au trecut câteva zeci de ani de atunci
când au pierit rockerii arși într‐un club.
din covorul de flăcări au crescut mormane de feșe
și banderole pentru cioturi dragi,
iar din poveștile retro au dispărut condurii și stenodactilografele,
a rămas doar tunetul într‐o coajă de ou.
lumea era o prichindea,
dar uriașii cu cicatrici la subsuori au mărșăluit împotriva surghiunului.
de‐atunci tot mărșăluim până la nemurire.
APATHEIA, buchisindu‐i pe stoici din computere.
altfel, viața continuă în pizzerii și baruri,
berea e fluviul oamenilor cu povești la țigară,
zăpezile se lipesc de haine ca de obicei,
în Piața publică au rămas câțiva gavroche cu păr de brahman,
mocasinii s‐au înfrăgezit de la marșuri,
ferestrele blocurilor s‐au preschimbat în rețele de neuroni,
glasurile au căpătat o pojghiță de cuarț
de la cântecele de trezit copiii bătrâni înainte de venirea nopții.
ultravie e inima: rezistăm.
toboșarii au început imnurile.
bunicii – la război, părinții – la revoluție, acum e rândul nostru,
așa scria pe pancarta purtată de niște fetișcane în hanorac.
o cristelniță de scrum rămăsese din stâlpii cu artificii,

dar agora noastră era mai pestriță și mai voioasă
decât un carnaval venețiano‐brazilian.
ochii acoperișurilor sunt acum ai rebelilor cu cearcăne,
locuitori în teritoriul cu înțelepți arși.
mai târziu jandarmii au înființat o cameră de gazare
și au otrăvit păsările laolaltă cu cei care răsuflau între bannere și pancarte.
camera nocturnă de gazare a fost aplicată bipezilor cu pumnii strânși,
indiferent de vârstă ori sex sau de avionul ori trenul din care coborâseră.
de departe, de aproape, distrugerea plutea în aer ca o batistă,
mirosea a război civil și a marș forțat.
vuietul, fotografiile mișcate, grilajele spulberate,
steagurile ca niște fuste desfăcute, furtunurile cu apă,
focurile, trasoarele, ceața cu otravă,
nu plecăm, caldarâm cu șrapnele, nu plecăm,
oameni cauciucați, urmașii răngilor și ai bâtelor,
staniolul din aerul veninos cu bastoane,
canibalii cu poftă antilirică asmuțiți de un gropar îmbrăcat în alb
predicând o pastorală a hienelor.
când se petrece orgasmul unei nomenclaturi reciclate
istoria crematoriilor e uitată
și ceea ce rămâne e doar o feerie de coropișniță.
(Continuare în numărul următor)