(Continuare din numărul 51)
Cum ai putut, Rusie, să-ncalci puterea slovei
Și să înfigi hotarul în inima Moldovei?
35 Atunci, când sfâșiată Moldova sângera,
Când biata Basarabie sub jugul tău gemea,
Te căinai amarnic: aproape că în van
M-am războit cu turcii, cu marele Sultan!
De-atunci, pe-aice, calcă piciorul căzăcesc
40 Și glii înfloritoare, și suflet românesc.
Barbari sunt toți cazacii aice, în Moldova,
Sălbatică li-i firea, brutală le e slova,
Ei nu cunosc româna și ne găsesc pe noi,
Românii, buni de muncă, în loc de cai și boi.
45 Iar cel cu versul nordic, trăind aici trei ani,
A răspândit, vai! zvonul că noi suntem țigani!
Crunt a jignit Chișinăul, numindu-l blestemat;
Calmâce, doar țigănci în cântece-a cântat
Și nicio moldoveancă în al slaviei vers!
50 De armonia limbii cu poftă-a râs: „Ce vers,
Ce armonie e în „ce face Ipolit?”
Ne-a ofensat onoarea: Pe Balș l-a pălmuit!
Acesta ți-i poetul! În gând cu libertatea,
Aci,-n Moldova, însuși robi pustietatea!
55 Ne-au hârțuit cazacii din norduri reci aduși
Și-am tremurat ca varga, înconjurați de ruși,
Ca mielul, căprioara, ce-s încolțiți de lupi.
Ne-ai măcinat, Rusie, și iar acum ne surpi!
Ne-ai despărțit, Rusie, pe noi de-atâtea ori
60 De țara noastră sfântă, de frați și de surori.
Dar din atâtea rele pe care le-ai făcut,
Protectoratul fost-a chiar răul absolut!
Tu cu ideea-aceasta ne-ai înjugat odată,
Și-ți aperi azi rusimea prin lume-mprăștiată.
65 Și ca o mărturie de-așa protectorat,
E Basarabia ce Moldova-a fost odat’!
Și, după toate-acestea, tu îndrăznești să pui
Jăratic iar pe rana durând’ și-ncerci să spui
Cuvinte de ocară, să scaperi și să tuni,
70 Când noi, în Piață, cerem doar dreptul din străbuni?
Trezește-te, Rusie, căci visul ia sfârșit!
Din somnul său de moarte, Moldova s-a trezit,
Și nu mai poate nimeni, la juguri iscusit,
Să-nlănțuiască țara cu pieptul oțelit,
75 Să-i surpe iarăși visul cel nobil și înalt,
Să-i ieie Tricolorul și graiul cu asalt!
O, numai moldovenii cuminți în stare sunt
Și-n jug să fie liberi ca dulcele lor cânt!
Sub jugul tău de veacuri, tu ai crezut că noi
80 Uita-vom neamul, graiul și slavi vom fi ca voi?
Doar peste ani vreo zece tu n-ai să recunoști
Ce-au stăpânit odată aici a’ tale oști,
Din ce suntem noi astăzi, nimic n-o să rămână,
O țară ca o floare se-nalță din țărână!
85 Din spini și de pe cruce cel slab și-nsângerat,
Iisus, Nemuritorul, în slăvi s-a ridicat!
Nu mai visa degeaba, nu născoci alt jug,
Vom fi o țară mândră și plină de belșug!
Să pleci de-aici, Rusie, căci pot să-ți prevestesc:
90 Noi fără tine-om merge pe drumul nou, firesc,
Nimic nu ne va merge de-acuma înspre rău –
Ne-a dejugat Preasfântul din jugul cel mai greu.
Te înțeleg prea bine și-un pic chiar te jelesc,
Când trăsnetul se-nfige în sufletul rusesc,
95 În preajmă cum să-ți stea amici, o, suflet dur,
Când vrut-ai veacuri multe doar robi să ai în jur?
Și-atunci, o, tu, Rusie, de ce te-ai supăra
Că-n deznădejdea-adâncă toți te urăsc așa?
N-ai fost nici decât Poarta, tătari tu mai prejoasă,
100 Mai crudă ți-i sclavia și mult mai sângeroasă!
Feciorii Ucrainei, lipsiți de libertate,
Te vor urî mai tare și dincolo de moarte;
În Europa neamuri, chiar mândrul neam german
Te-au blestemat mai tare ca bietul moldovean.
105 La robi, Rusie, ura e-un simț nepotolit,
Mai tare decât credința celui nenorocit,
Să nu-ți mai fugă ochii amici cătând mereu,
Barbara ta putere e nenorocul tău!
Ai părăsit Balcanii și țările severe,
110 Să pleci și din Moldova, că-i plină de durere.
Să uiți de noi, Rusie, de neamul doborât,
Te du! Și la plecare aș vrea măcar atât,
Să-i zici prietenește, ca unui cunoscut,
Un bun-rămas măcar, din suflet spus, nu mai mult,
115 Te du! Măcar o dată pe noi să ne asculți,
Că te-am răbdat, urgie, ani lungi și-atât de mulți!
Ascultă tu durerea Moldovei – acu măcar,
Căci două veacuri plânse sub jugul tău barbar,
Te du! Îngrozitorul tău nume, vechi și crud,
120 În hău de-acuma zace, de sânge încă ud:
O groaznică robie trântită-i la pământ
Și fostele ei sclave o calcă rând pe rând,
Te du! Și lasă neamul cel blând ca îngerașii
Sub semnul libertății să-și crească copilașii…
125 O, vis himeric… Față de ochii blânzi, lumești,
Tu te prefaci și-acuma că pacea ne-o dorești,
Dar pe din dos, Rusie, în fapte nu găsesc,
În Memorandul tău, un gest prietenesc!
Și azi, privind, de spaimă-adânc cutremurată,
130 Imaginea-ți plecării din lumea subjugată,
Și-n ceasul cel din urmă, tu iar încerci să pui
Nou jug Moldovei cu ai Transnistriei hai-hui.
Aminte ia, Rusie, ci-atâta ai râvnit
Să cucerești o lume: năluca a pierit!
135 Așa a fost să fie, că-n ceasul morții ei
Dușmanii să-mi devină prieteni buni și zei.
La libertatea asta atâta am visat,
Cât cizma căzăcească pe-aicea a călcat,
O, țară fără suflet, pământ neodihnit,
140 O, câte neamuri oare ca noi au pătimit?
Dar azi pe apa Sâmbetei ambele s-au dus:
Imperiul cel roșu și-imperiul cel rus!
Doar adevăru-acesta acu te-a învăța
Să simți și tu durerea, să știi înfrângerea!
145 E rândul tău de-acuma, o, Țară ne-ndurată,
Să simți ce-nseamnă asta pe pielea ta odată,
Ce-au îndurat popoare-n groaznicul abis,
Moldova sfâșiată de crâncenul tău vis;
Atâta, vai! durere pe-acest popor căzu
150 Că de-ai simți-o, poate, te-ai îmbuna și tu.
Eu te mai rog o dată: ne uită, te implor!
O, jugul tău și lanțul ne-apasă-ngrozitor!
Te du! Și lasă-mi neamul să iasă din nevoie,
Bătătorita rană să i se-nchidă-n voie.
155 Eu nu am altă armă să-mi persecut dușmanii,
De-aceea-mi chem strămoșii și moșii noștri-manii
Să țină-n pace țara și pe ai ei vrăjmași,
Cotropitori războinici, necruțători și lași.
Dar întrucât și astăzi cu lanțul iarăși vii
160 Și vrei, ca-ntotdeauna, în juguri să ne ții,
Ca Domnul să ne uite-n vecii vecilor,
Să-ajungi și tu odată o roabă-a robilor!
Dar pentru că robia o știm pe piele vie,
Eu te mai rog: te-nedreaptă curând, o, tu, Rusie,
165 Prin fapte bune, vorbe ce tu le vei rosti,
Prefacă-mi-se ura în dragoste-ntr-o zi!
Tu ai făcut istorii, pământuri cotropind,
Popoare mici, sărmane, în două sfâșiind,
Și-n fața lumii slava ți-e bine cunoscută,
170 Pe tine-armata rusă, armată mult temută,
Te-a proslăvit de-a pururi în ochii tuturor
Ca țară-nrobitoare, popor cotropitor!
Din țara dezrobită te rog să pleci acu,
Plecând, poate, iertarea vei dobândi. Te du!
175 Ca Zidul din Berlin prăbușească-se-n uitare,
Din inima Moldovei, slavonele hotare.
