Filmele pe care le recomand cititorilor în acest număr cu greu încap pe aceeași pagină, într‑atât de diferite sunt ca gen, ritm, stil. Ceea ce‑mi permite însă să le pun alături este calitatea lor, o distribuție de top și faptul că nu au fost apreciate (deși aceasta este doar opinia autorului acestor rânduri) la justa lor valoare, la timpul lor, de publicul larg și specializat. Iar dacă e să tragem de firul de păr, până la rupere, mai putem spune că în ambele filme figurează câte un tren. Sau că ambele sunt ecranizări a câte un roman.
White Noise (Noah Baumbach, 2022). Noah Baumbach a ecranizat romanul cu același nume, care l‑a lansat în literatura mare pe Don DeLillo, roman scris în îndepărtatul 1985, premiat cu „National Book Award” în același an. Pentru interpretarea rolurilor principale realizatorul a mizat pe Adam Driver, care e cu certitudine pe val în acest moment, și pe Greta Gerwig, actori cu care a colaborat intens în trecut. Cu Adam Driver Baumbach a realizat Frances Ha (2012), While We’re Young (2015), The Meyerowitz Stories (2017), Marriage Story (2019). Cu Greta Gerwig – Greenberg (2010), Frances Ha (2012), Mistress America (2015). Pentru Frances Ha și Mistress America Greta Gerwig a colaborat și în calitate de scenaristă.
White Noise e din categoria filmelor prezentate drept „comedie socială”. Filmul are trei trame principale: Jack Gladney e un profesor universitar care predă un curs foarte special, creat de el însuși, despre Adolf Hitler. Marele lui stres este că… nu vorbește germana. Concomitent, cel mai bun prieten al său îi urmează exemplul și realizează un curs despre Elvis Presley, ceea ce creează o anumită animozitate și concurență.
Al doilea fir epic e construit în jurul unei catastrofe feroviare (care, într‑un mod absolut mistic, a precedat o reală catastrofă tehnogenă, cea din 3 februarie 2023, la frontiera dintre statele Ohio și Pennsylvania). Jack Gladney și toată familia sunt nevoiți să se evacueze, iar în urma unei expuneri la „norul toxic” Jack devine obsedat de faptul că e pe moarte.
Și ultimul fir epic e construit în jurul soției lui Jack, Babette, care cade pradă unui escroc obscur ce le propune victimelor un remediu numit „Dylar”, o pastilă magică împotriva anxietății în general și obsesiei morții în particular.
Noah Baumbach ne prezintă o societate care pare să se fi pierdut în superficial, în relații și reacții absurde atât în interacțiunile cu ceilalți, cât și în reacțiile nemijlocite la evenimentele din realitatea obiectivă. O societate în care totul e zgomot de fundal (semnificația sintagmei „White Noise”) și condiționat de zgomotul de fundal. O societate care, la rândul ei, produce zgomot de fundal…
De privit neapărat, căci, pare‑se, Noah Baumbach a vrut să ne spună ceva esențial despre lumea în care trăim și despre originile unor metehne ale noastre.
Bullet Train (David Leitch, 2022). Leich este omul filmelor numite „de acțiune”. De altfel, David și‑a început cariera cinematografică în calitate de cascador. El vine mai degrabă din gașca celor cu „blockbuster”‑uri decât a filmelor de autor sau de festival. Deși a participat în varii calități la o multitudine de filme de acest gen, în calitate de realizator a semnat Atomic Blonde (2017, cu Charlize Theron, Sofia Boutella și James McAvoy), Deadpool 2 (2018), Fast and Furious: Hobbs and Shaw (2019, cu Dwayne Johnson și Jason Statham).
Despre filmele din această categorie nu prea se scrie în reviste culturale, ele fiind snobate de intelectuali, fiindcă sunt trecute la „entertainment”, pop, ș.a.m.d. Bullet Train merită însă nu doar pomenit, ci chiar recomandat. Evident, rămânem în categoria filmelor de acțiune, dar e ceva care‑l ridică deasupra lotului comun.
Filmul este o ecranizare a romanului cu același nume, de Kōtarō Isaka (în japoneză, romanul poartă titlul Maria Beetle), autor japonez de romane polițiste, cărțile căruia se bucură de succes și au fost traduse în multe limbi ale lumii. Nu‑i de mirare că acțiunea filmului se petrece în Japonia, într‑un tren Shinkansen, unde, ca prin minune, se regăsesc o duzină din cei mai redutabili killeri din toată lumea. Ar fi inutil să încercăm să dezvăluim trama filmului, sinuoasă, cu în‑ torsături neașteptate de situații și extrem de dinamică.
În afara faptului că este perfect realizat, cu o coloană sonoră de cea mai înaltă probă, filmul mai beneficiază și de o distribuție de vis, avându‑l drept cap de afiș pe Brad Pitt (prezența căruia ar trebui să fie o recomandare suficientă, căci, din câte se știe, Brăduț nu face filme rele).
Despre originalitatea scenariului am pomenit deja, ar rămâne să mai pomenim și despre extravaganța personajelor: fiecare este cizelat la perfecțiune, iar caracterul lor exotic este evidențiat până la caricatural. Acest „exces de zel” în lucrul asupra personajelor este probabil cea mai detunătoare plus‑valoare cinematografică în realizarea lui David Leitch.
Fără a insista asupra comparației, dacă ați apreciat Kill Bill, celebra trilogie a lui Quentin Tarantino, e foarte probabil să vă placă și Bullet Train. Pentru autorul acestor rânduri, filmul lui David Leitch e incontestabil printre surprizele plăcute ale anului.
