Cinematografia franceză din a doua jumătate a secolului XX nu poate fi considerată omițând unul din titanii filmului, supranumit deseori le dernier nabab sau chiar le parrain al domeniului din Hexagon, Claude Berri. Berri este un pseudonim. Numele său adevărat a fost Langmann, tatăl său, Hirsch, fiind evreu aşkenaz, iar mama (element cu ceva semnificație pentru noi) – o româncă, Beila Bercu. Claude Berri renunța la patronimul Langmann atunci când a devenit actor. Iar pseudonimul vine de la „Beri”, traducerea administrației franceze a prenumelui său românesc Berel.
Claude Berri a regizat peste 20 de filme și a produs multe altele, dar astăzi vom menționa doar trei dintre ele, sau poate că doar două, căci Jean de Florette și Manon des sources, apărute ambele în 1986, sunt de fapt un diptic cinematografic, o adaptare a romanului lui Marcel Pagnol, L’Eau des collines. Și dacă am pomenit deja despre primele două, îl vom menționa imediat și pe al treilea: Uranus (1990). Probabil, dacă am adăuga la aceste trei și pe al patrulea, Germinal (1993, după romanul lui Émil Zola), am putea vorbi despre apogeul carierei lui Berri în calitate de regizor. Vom lăsa totuși Germinal pentru o altă dată, iar astăzi vom scrie despre celelalte trei (sau două), potrivindu-le sub reclama titlului acestui text.
Jean de Florette şi Manon des sources (1986). Filmele au fost un adevărat eveniment la apariție, fiind recompensate de către Académie nationale du cinéma, primind 10 (!); British Academy Awards (cu trei premii pentru cea mai bună interpretare masculină: Yves Montand, Gérard Depardieu și Daniel Auteuil); 8 premii César (cel mai bun film, actor (Daniel Auteuil), regie, scenariu sau adaptare, muzică, sunet, fotografie și… afiș), London Film Critics Circle Awards…
În afară de cei trei monștri sacri ai cinema-ului francez deja pomeniți, vom menționa că Manon des sources a fost filmul care a lansat cariera lui Emmanuelle Béart (recompensată pentru rolul lui Manon cu un César pentru cel mai bun rol feminin secundar).
În prima parte, Jean de Florette, Berri leagă povestea aducând-o până la punctul ei culminant: moartea lui Jean de Florette (interpretat de Gérard Depardieu). Jean de Florette moare săpând la o fântână, încercând disperat să salveze mica sa exploatație agricolă de secetă. Jean băgase în această „întreprindere” toate economiile familiei, și de reușita ei depindea viitorul lor. Ceea ce nu știa Jean e că proprietatea sa (moștenită de la mama) avea un izvor, astupat de către Ugolin (Daniel Auteuil) și César Soubeyran (Yves Montant) pentru a-l forța pe Jean de Florette să le vândă proprietatea la care râvneau. După moartea lui Jean, Soubeyranii cumpără proprietatea de la văduvă. Copilul Manon, întâmplător, îi vede pe Ugolin și César dezgropând izvorul… Răul a fost legat..
În partea a doua, Manon des sources, Claude Berri ne prezintă deznodământul acestei tragedii. Manon nu mai este un copil, ci o tânără de o frumusețe rară, păscând caprele familiei adoptive. Afacerea lui Ugolin și César prosperă. Ei cresc garoafe pe proprietatea cumpărată de la văduva lui Jean și nu duc lipsă de apă. Ugolin o vede întâmplător pe Manon și se îndrăgostește la nebunie de fată. Manon însă n-a uitat. Ea le poartă pică nu doar Soubeyranilor, ci întregului sat, locuitorii căruia nu puteau să nu știe despre izvor, dar au preferat să tacă și să urmărească cum se năruie viața lui Jean de Florette. Manon găsește vâna izvoarelor care alimentează satul cu apă și o blochează. Satul rămâne fără apă. Până la urmă, Ugolin, măcinat de remușcări și de dragoste, se spânzură… Manon, convinsă de iubitul ei, eliberează apa. Dar apogeul poveștii e altul: César află că Jean de Florette i-a fost fiu, iar Manon îi este nepoată.
Filmul lui Claude Berri are ceva din marea tradiție epică cinematografică (personal, îl asociez unei paradigme din care ar face parte Gone with the Wind (1939) de Victor Flemming, cu Clark Gable și Vivien Leigh, de exemplu). Totul este cizelat, nicio notă falsă. Cinema-ul în toată splendoarea și măreția lui!
Uranus (1990, dupa romanul omonim al lui Marcel Aymé). Acțiunea filmului ne deplasează în primăvara lui 1945, într-un orășel provincial din Franța devastat de bombardamente. Războiul tocmai a luat sfârșit și încep reglările de conturi. Comuniștii prind și execută „colaboraționiști”, afaceriștii încearcă să-și ascundă urmele afacerilor cu germanii și continuă să se îmbogățească, jandarmii sunt „neutri” și așteaptă să vadă cine va ieși la suprafață, cei mai mulți încearcă să-și găsească un loc în această nouă viață…
După triumful din 1986, Claude Berri a prezentat publicului un film cu aură de scandal, căci abordează subiectul memoriei colective despre cel de-al Doilea Război Mondial. Deși critica a fost relativ binevoitoare per ansamblu (să nu uităm că Berri era supranumit le parrain), a urmat chiar și un proces împotriva unui jurnalist de la Libération (în Uranus comuniștii nu sunt prezentați drept cele mai prezentabile personaje), pe care Berri l-a câștigat. Deși a fost nominalizat la 5 categorii la César 1991, Uranus nu a luat niciun premiu, ceea ce à posteriori pare straniu, dar numai dacă uităm de „politică”…
Claude Berri a adunat pentru acest film o distribuție de vis: Gérard Depardieu, Jean-Pierre Marielle, Philippe Noiret, Michel Blanc, Michel Galabru, Fabrice Luchini, Daniel Prevost, Ticky Holgado, Gérard Desarthe!.. Toți au fost la înălțime, iar în opinia mea Gérard Depardieu a avut în Uranus cea mai bună prestație din carieră (interpretând rolul lui Léopold Lajeunesse, proprietarul alcoolizat al unui bar care se visează poet)! Filmul se termină oarecum tragic: în vâltoarea evenimentelor, este omorâtă de către jandarmi poate cea mai inocentă persoană dintre toate – Léopold Lajeunesse…
Am privit Uranus acum două săptămâni… O întâmplare. Dar acest film m-a zguduit. Şi iată din ce cauză: suntem în plin război. Numai că toate războaiele au un sfârșit. Se va sfârși și acesta. Și va veni și ziua întâi de după război. Și va fi ca-n Uranus… De privit! Neapărat!
