Charlotte van Rooden: „Războiul acesta ne privește în mod direct și pe noi”
Ce locuri din Republica Moldova ai ținut cel mai mult să vizitezi?
Pentru mine, atât călătoria pe care tocmai am făcut‑o, cât și prima mea vizită în Republica Moldova, în anul 2022, au fost experiențe minunate. Prima dată când am ajuns, am fost întâmpinată cu multă prietenie și ospitalitate de Iulian Ciocan și Nicolae Spătaru. Ei mi‑au arătat locurile care erau importante pentru mine, pentru că le cunoșteam din cărți, dar pe care până atunci nu le văzusem cu ochii mei. În weekendul acela am văzut orașul în care se desfășoară acțiunea celor două romane pe care le‑am tradus din limba română, Dama de cupă (în neerlandeză: Hartenvrouw) de Iulian Ciocan și Grădina de sticlă (De glazen tuin) de Tatiana Țîbuleac. Primăria din care a căzut primarul Denis Cartof, toate clădirile pe care le‑a înghițit groapa înfiorătoare din cartea lui Iulian Ciocan și clădirile, monumentele și parcurile descrise prin ochii Lastocikăi în romanul Tatianei Țîbuleac. M‑am bucurat în mod deosebit să văd în cartierul Botanica blocurile cu patru etaje și curțile spațioase, ca cele descrise în Grădina de sticlă, unde încă se văd sârma și castanii, și pe Serghei Lazo, un om cât o casă, „cu mâna dreaptă întinsă, de parcă voia să‑i oprească pe toți din vorbit, și fața tristă, de parcă a știut de mic că va fi ars de viu” (p. 11, Grădina de sticlă). Și eu „am căutat din privire ouăle calului” lui Kotovski în fața hotelului „Cosmos” (p. 123, Grădina de sticlă). În plus, atunci a fost prima dată când am văzut Orheiul Vechi, pentru că Iulian m‑a dus cu mașina până acolo, unde este incredibil de frumos.
În cea mai recentă călătorie prin Republica Moldova, am adăugat multe peisaje și locuri la experiența mea din minunata voastră țară. Împreună cu partenerul meu Arnout am călătorit la Purcari, Orheiul Vechi, Soroca, Pădurea Domnească, Mircești, am bătut toate drumurile din locurile tocmai menționate. De data aceasta, pentru că am stat mai mult timp, am avut și ocazia să ascult mai bine cum vorbesc oamenii. Mă fascinează micile diferențe dintre limba română vorbită aici și cea vorbită în România (am învățat, de exemplu, că aici se folosește și cuvântul plapumă pentru o pătură cu care poți să te învelești la o terasă). Diferit este și că la Chișinău se întâmplă destul de des ca cineva să înceapă să‑mi vorbească în limba rusă.
În una din zilele în care te‑ai aflat în Republica Moldova, ai ajuns pe malul Nistrului și ai văzut dincolo de graniță o trâmbă de fum, care semăna a fi o explozie. Ce gânduri și emoții ai trăit în acele clipe?
Eram pe drum spre Purcari și știam că suntem foarte aproape de regiunea Transnistria și de Ucraina. Eu conduceam și am sesizat că Arnout fixa cu privirea un punct fix de la orizont. Când m‑am uitat și eu, el a zis numai „Da”, probabil pentru că și‑a dat seama la ce mă gândesc. El este ziarist. Și a spus: „Mă uit pe niște canale de Telegram să văd dacă se întâmplă ceva în zonă”. N‑a găsit nimic și a concluzionat că n‑a fost nimic periculos, cel puțin nu aici, în țară (și părea prea aproape ca să fi fost în Ucraina). Fusese, probabil, ceva legat de agricultură.
N‑am fost prea convinsă, dar cred că amândoi ne simțeam și destul de incomod, cum ne simțim mai des în ultima vreme: noi suntem în vacanță, bucuroși, îndrăgostiți, fără probleme vitale, pe drum spre o podgorie, în timp ce foarte, foarte aproape de noi, țară vecină e în stare de război, armata rusă dezlănțuie atacuri asupra Ucrainei în aproape fiecare zi și nici siguranța statului Republica Moldova nu este în afară de pericol.
Tu, personal, cum te raportezi la acest război?
Mă întristează foarte mult și mă îngrijorează, bineînțeles. Sunt conștientă și recunoscătoare pentru curajul și persistența armatei ucrainene, care ne protejează și pe noi, cei din restul Europei. Anul trecut, când Arnout a mers în Ucraina pentru câteva reportaje în jurul Kievului, m‑am îngrijorat foarte tare, deși în perioada respectivă n‑a fost chiar așa periculos. Totuși, nu‑i deloc ușor să afli că alarma aeriană sună atât de des, încât majoritatea oamenilor renunță să se mai ducă de fiecare dată la adăpost, așa că nici iubitul tău n‑o mai face.
Mă mir tot timpul de diferența în ceea ce privește intensitatea în care se simte apropierea războiului în diferite locuri. Când încă locuiam în București și îl vizitam pe Arnout în Polonia (între timp, m‑am mutat și eu la Varșovia), aveam senzația ciudată că în Polonia războiul e mult mai aproape. Acolo avem mulți prieteni și cunoscuți care nu se mai pot întoarce acasă, care au fugit de război și care trăiesc în fiecare zi coșmarul de a vedea cum țara lor este atacată și cum rudele, prietenii lor sunt în pericol de moarte. În general, războiul e mai prezent în Polonia. Vorbind despre Olanda, cred că acum, exceptând câteva cercuri specifice, abia dacă își dau seama că e război în Europa. Nu cred că oamenii înțeleg destul de bine că războiul acesta ne privește în mod direct și pe noi.
La una dintre ședințele atelierului „Vlad Ioviță”, la care ai participat, ne‑ai povestit că în Olanda sunt foarte populare cărțile unei scriitoare olandeze cu rădăcini ucrainene. Ne‑ai povestit că ea descrie în cărțile ei tragediile prin care au trecut înaintașii ei ucraineni. Poți să ne spui mai multe despre aceste cărți?
La atelierul „Vlad Ioviță” am povestit despre Lisa Weeda, pentru că m‑ați întrebat despre scriitori neerlandezi care ar fi interesanți și pentru publicul din Republica Moldova. Lisa Weeda a scris două romane deosebite, foarte reușite, înduioșătoare și, mai ales, importante în contextul întrebării tale, adică: ce putem face atunci când unii dintre noi simt un fel de lehamite față de război, un trend care se aplică probabil mult mai mult Olandei decât Republicii Moldova. A debutat acum doi ani cu romanul Aleksandra. A cercetat timp de opt ani istoria Ucrainei și trecutul familiei sale. În Aleksandra povestește despre bunica ei, care a fost deportată în al Doilea Război Mondial din Ucraina în Germania și care nu s‑a mai putut întoarce la părinți înainte ca ei să se stingă din viață. E un Familienroman cu tente de realism magic, care se desfășoară parțial într‑un palat pe care Stalin a vrut să‑l construiască, dar care n‑a existat niciodată și în care personajul principal se întâlnește cu străbunicul ei, tatăl Aleksandrei. Războiul început de Rusia în Crimeea și în Donbas primește, și el, un loc în fundal. Cartea a apărut în noiembrie 2021 și a avut imediat succes, a primit cronici favorabile, iar autoarea a avut multe invitații la discuții publice. Dar romanul a devenit cu adevărat un bestseller în Olanda după invazia Rusiei în Ucraina, în februarie 2022. Weeda a fost invitată peste tot la talk‑show‑uri și prelegeri să vorbească despre roman, despre familia ei și – nu de puține ori – despre dezamăgirea ei legată de răspunsul și ajutorul nesatisfăcător din partea țărilor vest‑europene.
Romanul Aleksandra a fost tradus deja în limba română în 2023 de Irina Kappelhof‑Costea și a apărut la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj. În noua ei carte, Dans dans revoluție, din februarie 2024, Lisa Weeda a transpus în ficțiune speculativă întrebarea: ce anume i‑ar putea impulsiona pe acei oameni care nu mai vor să se gândească sau să se implice în războiul curent să se trezească și să‑și dea seama că acest război îi privește în mod direct și pe ei? Premisa cărții e genială: o ființă magică din legende îi aduce pe oamenii omorâți într‑un conflict, undeva departe, în sufrageriile, bucătăriile și dormitoarele cetățeniilor dintr‑o țară occidentală, care atunci sunt forțați să se implice cumva. Când te trezești cu un mort pe canapea într‑o joi dimineață, chiar trebuie să faci ceva. În Dans dans revoluție, cetățenii occidentali află din rețelele de socializare că e posibil să‑i aducă înapoi la viață pe morți dacă efectuează un dans special (de aici și titlul: dansează, dansează!). Inițial, cetățenii occidentali din carte sunt motivați să învețe dansul ca să‑i ajute pe străinii veniți în țară, dar nu durează mult până când unii o lasă baltă, pentru că e prea greu, prea complicat și fiindcă „nu pe ei îi privește războiul ăsta de departe”. Și această carte ar merita tradusă în limba română.
