Cel mai mare dușman și cel mai bun prieten al lui Eugen Doga este chiar Eugen Doga
Eugen Doga: „Nu pot înțelege acest război și îl condamn cu vehemență”
Sunt deja doi ani de când Rusia a invadat Ucraina. Ce credeți despre acest război?
Acest război este o mare crimă, un mare păcat. Cine le‑a oferit rușilor acest drept de a stăpâni sau de a lua viața cuiva?… Ei își asumă niște drepturi care nu le aparțin. Nu este corect. Și dacă nu este corect înseamnă că este un mare păcat. Nu cred că Dumnezeu le va ierta aceste păcate. Îi va pedepsi cu vârf și îndesat. Credincioșii nu vin în fața icoanei fluturând din pumni, dar se roagă în tihnă, așa încât să li se audă și respirația. Or, rușii tocmai asta fac: ei își flutură pumnii în fața icoanei.
„Noi stăm aici și bem cafea, dar undeva în Ucraina lumea moare.”
Noi stăm aici și bem cafea, dar undeva în Ucraina lumea moare. De ce sunt uciși oameni în Ucraina? Dacă nu vrei cafea, bea vodcă, așa cum ai făcut‑o de secole, dar nu omorî oameni nevinovați. Fii stăpân pe tine, nu pe destinele altora! Din nefericire, ei nu vor să se uite în oglindă. Din păcate, poporul acesta – rușii – tot timpul se uită peste hat, la grădina vecinilor. Vor să fie a lor. Să se extindă. Ei și azi văd lumea doar în termeni de robi și stăpâni, ei fiind, desigur, stăpânii.
Maestre Doga, dumneavoastră condamnați războiul?
Eu vă repet: problemele nu se rezolvă cu forța. Dar aici nici măcar nu este o problemă. Ce rău a făcut Ucraina Rusiei? Nu pot înțelege acest război și îl condamn cu vehemență, desigur. Pe parcursul secolelor și chiar al mileniilor istoria a cunoscut nenumărate războaie, însă toate s‑au terminat la fel, cu înfrângerea cotropitorilor. Eu cred că și acest război se va termina așijderea. Dacă cineva crede că se va termina altfel, se înșală amarnic. Dacă intri într‑un râu, nu încerca sa‑i schimbi cursul, căci vei fi luat de apă la vale. Cel care a pornit acest război a făcut o mare greșeală. Acesta este exemplul cel mai clar, când cineva merge contra cursului râului, al vieții, al naturii, contra lui Dumnezeu, merge pe contrasens. Lumea trăia, iubea, crea, se năștea, fără să le ceară lor voie. Rușii vor să șteargă urmele poporului ucrainean, deoarece ei afirmă că nu există un astfel de popor. Cum adică nu există un asemenea popor? Asemenea idei se pot naște doar în niște minți bolnave. Care în loc să pornească acest război, ar fi făcut mai bine să se trateze, știm noi unde. Așa ar trebui să‑i percepem pe agresori. Din păcate, foarte multă lume cu care am avut ocazia să vorbesc îi crede pe ei și este de partea lor. Crede că nu e un război, ci o misiune specială. Asta mă întristează foarte tare.
Credeți că există vreo similitudine între războiul Rusiei contra Ucrainei și războiul Rusiei contra Republicii Moldova din 1992, atunci când a ocupat Transnistria?
Ambele sunt scoase din aceeași cutie. Sunt războaie de expansiune. Eu am trăit mulți ani în Rusia. Cunosc foarte bine acest popor. Chiar zilele acestea mi‑a telefonat cineva din Moscova și discutam că oamenii simpli nu au motive de a urî decât pe cei care‑i conduc, care profită de pe urma războiului pentru a rămâne la putere și a‑ș păstra privilegiile. Oamenii simpli ce au de împărțit? Polul Nord? Dacă nu am avea cozi de topor printre oamenii noștri, atunci ei nu ne‑ar fi putut ataca în vecii vecilor. Din păcate, aceștia ne‑au vândut. Le‑au predat cheile cetății. Unii chiar ne‑au condus și țara și nu se pot împăca cu gândul că nu o mai conduc.
„Dacă omul are în sine această energie numită muzică, nu va face niciun pact cu niciun KGB din lume.”
Cozile de topor sunt agenți sau spioni ruși, care lucrează și azi pentru FSB. Pe dumneavoastră KGB‑ul a încercat să vă racoleze?
Desigur că a încercat, dar toate încercările lor de a mă racola au eșuat. Au existat de‑a lungul timpului mai multe tentative, unele directe, altele indirecte, dar eu n‑am cedat. Niciodată nu am dorit să încerc să lucrez pentru ei, am preferat să rămân – să fiu – un om liber, să nu depind de nimeni. Ei, probabil, au înțeles că eu nu îmi voi schimba atitudinea și m‑au lăsat în pace. Unii se bat cu pumnul în piept că au luptat, că au rezistat. Eu am rămas mereu același – un om și un artist liber. Și ei, cei de la KGB, au înțeles că nu am nevoie de sufleori. Am un principiu în viață: armonia dintre spirit și minte. Dacă aș fi acceptat să colaborez cu KGB‑ul, ar fi trebuit să‑mi încalc acest principiu. Eu însă nu pot trăi fără armonie.
Ați avut de suferit de pe urma KGB‑ului?
Nu am avut probleme. Slavă Domnului, ei au înțeles că nu faci mare treabă cu mine și și‑au zis: „Lasă‑l să compună muzică!”
Printre colegii dumneavoastră din lumea muzicii sunt și absolvenți ai Școlii de ofițeri a KGB‑ului? Care a fost misiunea lor în muzică?
Numai câțiva?! (Râde.) Câți au mers la Rostov! Acolo era nucleul, creierul. Îi cunosc pe toți, nu vreau să îi numesc. Dacă i‑a primit KGB‑ul, nu înseamnă că i‑a primit și muzica… Muzica este o forță enormă. Dacă omul are în sine această energie numită muzică, nu va face niciun pact cu niciun KGB din lume.
„Mama a lucrat în colhoz. Colhozul a fost o formă de robie.”
Să ne întoarcem în copilărie. Povestiți‑ne: cine au fost părinții dumneavoastră?
Oameni simpli. Am dus o viață simplă. Pe tata nu prea l‑am văzut înainte de război, era mereu la instruiri militare. Țara pe atunci se pregătea de război. Tata a fost ucis la război, de aceea, am puține amintiri cu el. O imagine puternică mi‑a rămas: îl văd pe un cal negru, mergând la câmp… Mama a lucrat în colhoz. Colhozul a fost o formă de robie. Trebuia să curețe de buruieni un hectar de sfeclă, muncea în genunchi! Doamne ferește dacă nu îndeplinea norma, risca 15 ani de închisoare, de aceea mergeau și copiii, și bunicii să o ajute. Nimeni nu se opunea. Surorile mamei au fost muncitoare, au avut case frumoase și îngrijite și toate au fost deportate. Invidioșii latră și mușcă… Oamenii erau înstrăinați de spirit, de rădăcini, astfel ei deveneau comozi.
„Am fost săraci și flămânzi și credeam că toți sunt săraci și flămânzi.”
Am fost săraci și flamanzi și credeam că toți așa trăiesc. Generația de azi și cea de mâine nu vor cunoaște multe lucruri. Sunt educați în alte condiții, dar ei sunt copiii și nepoții celor mutilați atunci.
Ce amintiri aveți despre vecinii din sat?
Erau colhoznici, cu aceleași suferințe, ca noi toți. Am trăit într‑un mediu în care lumea nu știa că există și altfel de viață și era mulțumită. Oamenii făceau nunti, petreceri, se bucurau de viață, deoarece nu aveau cu ce compara.
„Nu ne cunosc, de aceea ne urăsc.”
Care este acum relația dumneavoastră cu satul de baștină?
Satul este rusificat. Relația este una nulă, deoarece nu sunt invitat peste Nistru. Eu sunt artist, nu sunt politician. Poate, unii ar dori să mă vadă, dar nu sunt invitat. Sunt sigur că Krasnoselski nici nu a auzit de mine, dar nici nu îl interesează. Ar fi interesant să concertez acasă, în Mocra, dar pare imposibil. De unde această dușmănie? Ca să iubești, trebuie să cunoști. Nu ne cunosc, de aceea ne urăsc. Dar și la Chișinău mi se organizează concerte doar la anumite aniversări. Ți se interpretează melodiile doar când împlinești un număr de ani. În rest, parcă nici n‑ai exista.
Când și cum ați descoperit muzica?
La noi în sat erau două fanfare, dar ce fanfare! Era un lăutar orb, Fedot Murga. Când mireasa își lua rămas‑bun de la casa părintească și venea mirele să o ia, acest lăutar, cu vocea sa de bariton, făcea lumea să plângă! Nunțile erau adevărate spectacole! Eu am copilărit într‑un mediu de mari lăutari. Mulți copii au învățat la școala acestui lăutar orb, inclusiv eu. El ne recunoștea pipăindu‑ne.
„Nu îmi place turma, mereu am fost și voi fi independent.”
Cum ați defini lumea lui Eugen Doga?
Când eram copil, îmi plăcea să mă urc în copac și să fiu mai înalt decât vârful copacului. De acolo se deschidea o lume mare, fără sfârșit, și cerul albastru deasupra mea. Aceasta îmi dădea posibilitatea să îmi lărgesc orizontul. Era slăbiciunea mea. Nu îmi place turma, mereu am fost și voi fi independent. Eu știu cine sunt. Cred că este bine pentru fiecare om să își dorească ceva. Încă de pe vremea când eram mic copil nu îmi plăcea sa fiu ca toți. În ce măsură am reușit, asta e altceva, dar această trăsătură am avut‑o de mic, am vrut sa mă rup din mediul care te nivelează și te limitează. Fără a fi egoist.
„Cei care cunosc ce e dragostea înțeleg ce este creația.”
Trebuie să fii liber pentru a compune muzică?
Creația este dragoste. Ea vine pe neprins de veste și te părăsește pe neprins de veste. Cei care cunosc ce e dragostea înțeleg ce este creația. Creația este insistentă, ea pândește momentul, când ai o slăbiciune, și te prinde în capcana sa dulce. Creația și dragostea sunt sinonime. Fără dragoste este imposibil să creezi. Creația este „un nu știu ce și‑un nu știu cum”… Eu habar nu am ce e creația. (Râde.)
Cum credeți dumneavoastră, puterea sovietică a fost un lucru rău sau bun pentru noi?
Oricare monedă are două fețe. Depinde cum o întorci: ei credeau că ne fac bine. Dar niciodată nu au recunoscut pentru cine vor acest bine – pentru ei sau pentru noi. Din punctul lor de vedere, ei făceau bine.
Nouă ne trebuia acel bine?
Dar cine ne întreba?…
„Eu nu am crezut în doctrine, nu am mărșăluit, nu am scris imnuri comuniste.”
În timpul URSS ați fost un om liber?
Eu nu am crezut în doctrine, nu am mărșăluit, nu am scris imnuri comuniste.
Credeți în Dumnezeu?
Dar cum poate un om să fie liber în această viață fără să creadă în Dumnezeu?… Tot ce ne înconjoară, tot ce vedem și ce nu vedem are un început, și acest început este Dumnezeu. Și Dumnezeu este infinitul. Acest infinit nu poate fi împachetat, marcat, cuprins…
Sunteți pentru unirea cu România?
Eu nu văd granițe între statul român și Republica Moldova, iar dacă ele sunt, atunci sunt artificiale. Republica Moldova este o așchie a României. Din păcate, intelectualii noștri nu își pun problema aceasta. Eu nu‑s politician. Eu vorbesc prin muzică. Cu mare drag aș demonstra ce avem în comun cu Eminescu, dacă s‑ar organiza vreun concert la Palatul Național „Nicolae Sulac”. Mi‑aș dori o seară, măcar una, cu tema Eminescu. Dialogurile dragostei. Toată creația lui Eminescu este concentrată într‑un dialog cu viața și cu lumea. Un dialog între cele două lumi create de Eminescu și Veronica. Eu am îndrăznit să mă apropii de lumea lui Eminescu foarte târziu. Abia în anul 1971, când am început să scriu baletul Luceafărul.
Credeți în destin?
Noi nu facem nimic absolut în afara programului creat de Dumnezeu pentru noi. Poate, nu mereu conștientizăm ceea ce se petrece cu noi, dar noi realizăm programul transmis de creatorul nostru. Da, sunt un fatalist. Soarta ne este pregătită de la naștere. Noi trăim viața care ne este deja modelată. Când atingeam clapele pianului pentru prima dată, asta făcea parte din programul meu.
„Taina este substanța vieții noastre. Cum dispare taina, dispare și muzica.”
În care dintre creațiile dvs. ați încercat să dialogați cu Dumnezeu?
Fiecare creație aparține lui Dumnezeu. Înșirăm ceea ce ni se șoptește. Suntem niște reporteri, poate.
Ați vorbit foarte mult și foarte frumos despre iubire. Putem afirma că iubirea este în noi, că suntem recipiente care poartă iubirea? Ce credeți?
Da, bineînțeles, iubirea e o sursă energetică. Ea este în om sau nu e. Această sursă este adusă de acolo, de Sus, și nu toți sunt capabili de a iubi. Cel mai interesant e că nu există măsură pentru iubire.
E adevărat că artiștii se îndrăgostesc mai des?
Sigur că da, este un specific al naturii. Dar e o diferență între dragostea comună și cea artistică. Taina este substanța vieții noastre. Cum dispare taina, dispare și muzica, pictura, poezia. Taina e o stare, ea ne ține și ne atrage. Omul este mereu în căutare.
„Aș îmbrățișa toată lumea, dar brațele mele sunt așa de mici…”
Sunteți un artist cunoscut în toată lumea. Ce lucruri totuși vă nemulțumesc?
Eu sunt cel mai popular, cunoscut și iubit la mine în familie. Aș îmbrățișa toată lumea, dar brațele mele sunt așa de mici, încât este imposibil să o îmbrățișez pe toată, să cuprind toate culorile sentimentelor, tot curcubeul. Trebuie să ne mulțumim cu ceea ce ne‑a dat Dumnezeu, și El știe cui și ce să‑i dea. Nouă ne rămâne doar să conștientizăm acest dar și să‑l valorificăm. Creația este o muncă enormă. Dar nu toți sunt capabili de a munci, a munci este un har. Eu nu am tins niciodată să imit pe nimeni. Nu știu dacă e bine, dar astfel am rămas cel care sunt.
„Cei mai periculoși oameni sunt cei care poartă o mască, și atunci când își scot masca, sunt plini de marxismleninism.”
Aveți un umor grozav. Cum ați reușit să îl păstrați?
Cei mai periculoși oameni sunt cei care poartă o mască, și atunci când își scot masca, sunt plini de marxism‑leninism. Ce frumos e când ai o față luminoasă, ochii limpezi îți sclipesc, radiază dragoste și căldură. Oamenii deseori se ascund după o mască toată viața. Eu nu m‑am ascuns după măști, poate, de aceea și am foarte mulți dușmani. Pe de altă parte, există un rău și mai mare decât dușmănia. Indiferența. Atunci când toți te ignoră și se prefac că nu exiști pentru ei.
Viața este o luptă. Eugen Doga este un învingător?
Eu nu m‑am luptat toată viața decât cu mine însumi. Cel mai mare dușman și cel mai bun prieten al lui Eugen Doga este chiar Eugen Doga. Ceea ce contează cu adevărat este armonia: omul să fie în armonie cu el însuși.
Vă mulțumim pentru mărturisirile dumneavoastră și pentru timpul prețios petrecut împreună!
