Leo Bordeianu: „Atâta timp cât mai putem iubi, cauza nu e pierdută”
Dle Bordeianu, aveți un nume foarte frumos. De unde vine acesta? Acasă cum vă spunea mama? Dar fetele din sat?
Neașteptată declarație. De fapt, contează ce se ascunde după fiecare nume. Sunt scriitori foarte buni cu nume mai puțin sonore și chiar oarecum minore, care însă nu au apelat la pseudonime. Bunăoară Ștefan Petică sau Nikolai Treapkin. Când eram mic, pentru mama eram lumină, mă numea lumina mamei. Desigur, atunci nu prea conștientizam ce înseamnă aceasta. Acum desprind cu totul alte semnificații. Colegele îmi spuneau Lionea, de la Leonid. Pe urmă, dintr-un joc tineresc de-a cuvintele între prieteni, a apărut și mai puțin obișnuitul în spațiul nostru Leo.
Știu că veniți din satul Coșnița, r‑nul Dubăsari. Cu ce se ocupau tinerii în ace‑ le vremuri? Care erau preocupările dvs. la țară? Ați mers și dvs. la cosit așa cum făceau flăcăii din sat sau nu mai lăsați sti‑ loul din mână?
Cositul meu și al fraților mei, cinci la număr, era culesul vișinelor. Culegeam aproape toată vara. Condiția era: culegi o anumită cantitate, apoi poți merge la Nistru. Coasă nu aveam și, când mergeam după iarbă pentru iepuri, o rupeam cu mâinile. Iar stiloul caligrafia mai mult formule. Eram elev fără de frecvență la Școala Matematică a Universității din Moscova „M. Lomonosov”. Printre formule, au apărut și câteva caiete de versuri, cărora, din păcate, sau poate din fericire, le-am pierdut urma.
Ați avut norocul să vă nașteți într‑o familie de intelectuali. Care sunt princi‑ palele calități pe care le‑ați moștenit de la părinții dvs.? Cu cine semănați mai mult?
A fost o minune faptul că Domnul m-a așezat anume în casa părinților mei. După ce au trecut prin foamete repetată, prin război, au fost scoși din casă. Să crești printre cărți e o fericire de care mă bucur că am avut parte. Oscilam între cărțile din casă și cărțile din pod. Apoi a apărut o ferestruică în timp prin care au venit cărți românești. De la părinți am preluat dragostea de viață, capacitatea de a înfrunta și depăși dificultățile ca pe ceva iminent, fără a mă victimiza, a că- uta vinovați sau ajutor. Apoi, capacitatea de a pătrunde în esența lucrurilor și de a duce la bun sfârșit lucrul început. De la mama am moștenit asiduitatea și spiritul ascuțit, de la tata – impetuozitatea.
Și pentru că „surcica nu sare departe de trunchi” ați mers la Facultatea de Matematică și Cibernetică a Universității de Stat. Cine au fost profesorii dvs. și în ce mod v‑au influențat traiectoria vieții? Ați legat prietenii La facultate? Ați trăit și dvs. la cămin?
La școala din Coșnița, cel puțin între colegii mei, se punea mare preț pe matematică și fizică. Urmau chimia, biologia. Științele umaniste încheiau lista. De aici și alegerea mea. Și râvna. Între timp, au mai apărut niște caiete cu versuri, care stăruitor erau îndepărtate în sertarul de jos al noptierei de la cămin. Profesorii noștri erau dăruiți cu har. Pe lângă materia pe care ne-o predau, nu scăpau ocazia să ne învețe bunele maniere și să facă trimiteri la pictură, muzică, literatură. Printre ei au fost și academicianul Petru Soltan, cunoscut scriitor și doctorul în științe Maria Sagaidac, protagonista filmului Această clipă și a altor pelicule cinematografice. Era o atmosferă de apropiere de arte.
Petru Soltan, cu o ocazie, afirma: „Dacă formula este așezată frumos pe hârtie, înseamnă că este corectă”. Deci, frumusețea era în capul unghiului.
Mă simt, într-un fel, incomod față de profesorii mei, pentru schimbarea macazului activității mele. Aveam, însă, o atracție irezistibilă față de cuvântul scris. Tot așa cum, în ultimul timp, sunt într-o febrilă căutare a lui Dumnezeu. Tot mai multe întrebări apar și e tot mai puțin timp…
Dle matematician, este foarte curios că, deși ați făcut științe exacte, aveți har și dragoste pentru Litere. În literatura română mai există asemenea paradoxuri, dar spre deosebire de caracterul ermetic al poeziei lor, poezia dvs. e romantică, limpede și clară. La ce ajută matematica în poezie? Ce tehnici experimentați cu ajutorul ei?
Ermetic a fost Barbu. De altfel, el spunea că geometria și poezia, la altitudini înalte, se întâlnesc. Cioclea, care a făcut un an de matematică la Universitatea din Moscova, – mai puțin, aproape deloc. Eu am încercat. În primul volum de poezie Mai multă dragoste decât ură, care a apărut în grafie chirilică, sunt câteva texte mai mult sau mai puțin ermetice. La lansarea cărții, Valeriu Matei mă îndemna să insist în această direcție. Dar nu a fost să fie. E greu să faci diferența dintre textul ermetic și cel confuz. Am ales – sau m-am pliat pornirii mele lăuntrice – textul deschis, care cucerește prin intensitatea sa, prin mesaj, prin răsturnări de planuri și finaluri surprinzătoare. Franz Kafka afirma: „Poezia este, până la urmă, o expediție pe urmele adevărului”. Iar adevărul este limpede.
Ați editat mai multe cărți de poezie. Ați folosit tot felul de tehnici și procedee. Ați scris și poezie cu rimă și vers alb și mă întreb care din acestea vă reprezintă mai mult? Or, nu credeți că, poetul, detașându‑se de rimă, are șansa să dea o mai mare greutate poeziei?
Noi venim din epoca poeziei rimate. Până acum există autori – îi puteți depista lesne – care insistă asupra rimei. Într-adevăr, „rima este cârmă pentru vers” (Samuel Butler). Pentru mine poezia albă, mai bine zis, liberă a venit ca o gură de aer proaspăt. Totodată, țin mai mult nu la textele rimate sau nu, ci la cele în care am depus mai mult suflet. Cu toate că ele nu întotdeauna sunt cele mai reușite.
Ați dedicat foarte mult timp și pasiune ziaristicii. Ați lucrat la reviste precum „Limba română” și „Moldova”. Sunteți șeful redacție literare al revistei „Noi”, iar din 2010, redactor‑șef la ziarul de cultură creștin‑ortodoxă pentru copii și adoles‑ cenți „Scara spre cer”. Ce este fascinant în ziaristică?
Aceeași libertate, confruntarea cu limitele, care în ultimul timp, se pare că sunt suprimate din ce în ce mai mult. Întotdeauna am ales sectorul literar și presa pentru copii, care e mai puțin afectată de valurile politicii. Deși se știe că regimul sovietic le taxa dur și pe acestea. Vreau să menționez maturitatea și calitatea versurilor scrise de copii la revista NOI. Începând cu anul 1995, o dată la trei ani, redacția editează câte un florilegiu poetic, ce include cele mai inspirate poezii și desene publicate în revistă.
Odată cu Scara spre Cer, mă străduiesc și eu să cresc duhovnicește. Alături de sfinții părinți, ale căror texte constituie centrul de greutate al ziarului, de teologii contemporani care vin să verse lumină asupra semnificațiilor evenimentelor de ultimă oră, de sciitorii care îmbrățișează tematica religioasă, de cititorii, care în eseurile lor vin cu revelații surprinzătoare.
Vă rugăm să ne povestiți despre colaborarea cu poetul Alexandru Lungu, în cadrul revistei sale de poezie și desen Argo.
Atunci când la Chișinău apărea revista Glasul, la redacție a sosit un răvaș de la Alexandru Lungu din Bonn, în care dum- nealui scria că a primit un număr al revistei de la poetul Ștefan Baciu din Honolulu și l-au intrigat poeziile unui tânăr poet publicat acolo. Era vorba de mine. Astfel am luat legătura. Poetul originar din Cetatea Albă a fost foarte generos cu mine, publicându-mi textele în mai multe numere ale revistei sale, care a apărut, după cum a fost anunțat din start, bianual, timp de 10 ani – din 1990 până în 1999. M-a impresionat îndeosebi una dintre aprecierile dumnealui, publicată în Argo: „Poezia lui Leo Bordeianu planează, atât tematic, cât și expresiv, în spații diferite, arătându-se mai puțin asemenea unei păsări circumscrise propriului său cuib și desfășurând, mai degrabă, zboruri esențiale – când într-un văzduh înalt, frizând absolutul, când coborând larg și razant asupra pământului și a apelor. Iubitorii de etichete, pătimași a găsi fiecărui poet o unică încarcerare definitorie, s-ar arăta, pierduți față de această poezie, care ar putea fi catalogată când simbolistă, când romantică, ba chiar și suprarealistă. Acest polimorfism, departe de a mărturisi o irosire, oglindește o unitate diversificată, supusă fericit suflului originar al Poeziei”.
Dvs. aveți o activitate literară foarte bogată. Ați editat mai multe volume de versuri. Sunteți membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Ați devenit și membru al Uniunii Scriitorilor din România. În 2001, v‑ați învrednicit de Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru volumul „Pânzele albe ale libertății”. Ce alte oportunități oferă Uniunea Scriitorilor pentru membrii acesteia?
Faptul că suntem o uniune de creație ne unește, ne face să fim mai răbdători, ne arată că suntem diverși, că există și alte perspective și orizonturi, diferite de ale noastre. Toate astea se datorează și muncii organizatorice meticuloase a conducerii, diverselor acțiuni literare etc. La masa de scris, însă, scriitorul este singur. În față cu toată lumea. În față cu lumea pe care o plăsmuiește chiar el.
„Dezvăluie cititorilor lucruri la care aceștia nu s-au gândit niciodată” (Mario Benedetti). Și, ca să punem aici un accent necesar, vom cita, în continuare, din același autor: „Ceea ce nu pot face scriitorii este să schimbe comportamentul celor aflați la putere. De ce? Pentru că aceștia, în general, se tem de cultură”.
„Se duc poeții” e un poem extrem de emoționant pe care l‑am regăsit în volumul „Lumini peste ape”. Mă întreb, această poezie este un omagiu pentru poeții pe care i‑ați iubit și au plecat spre stele sau vine să ne vorbească despre rolul poetului în lume?
Ați și răspuns. După un șir de decese ale poeților la care am ținut foarte mult, pe care i-am admirat și de la care am învățat, care s-a încheiat cu moartea lui Eugen Cioclea, s-a atins masa critică a durerii, care a declanșat acest poem. Și, desigur, el cuprinde toată dragostea mea pentru ei și toată frumusețea indescriptibilă a lor, a poeziei lor și a poeziei în general.
Sunteți poetul toamnei. Asta, cel puțin, exprimă imaginile și simbolurile obsedante din cărțile dvs. În acest sfârșit de noiembrie, mă gândesc la ceea ce a zis Constantin Ciopraga în 1996: „Filigrane încântătoare sunt anotimpurile lui Leo Bordeianu”. Criticul sublinia că scrieți „în spiritul unui Bacovia postmodern”. Toamna este numai un simbol în poezia dvs. sau vă caracterizează firea și temperamentul în esență?
Toamna ne vrăjește pe toți. Ne transfigurează. În această toamnă, ca și în celelalte nu poți să nu exclami împreună cu Tudor Arghezi: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ Sufletului nostru bucuros de moarte”. Ne întrepătrundem cu toamna. Avem ceva în comun. Declinul strălucitor al toamnei îndeamnă spre viață. Pornind de la titlul unui poem mai vechi E păcat să mori toamna și de la stările din el, lucrez asupra unui volum de versuri autumnale, care sper că va developa exhaustiv relația dintre mine și toamnă.
Dvs. ați avut vreodată un prieten cu care să vorbiți ore în șir, căruia să‑i cereți un sfat, o părere? Vi s‑a spus vreodată: „Prietene, ai scris o poezie genială!” sau, din contră: „E o poezie proastă, mai ai de lucrat!”? Critica, descurajează omul de creație ori, din contră, îl ajută să persevereze?
Cel mai bun prieten al meu de facultate este Ion Graur. Cu el am descoperit mai profund frumusețea poeziei. Am organizat chiar și un cenaclu literar, care, după discuții aprinse împreună cu alți câțiva colegi, era cât pe ce să se termine cu bătaie. Cu el timpul își pierdea conturul. Cu el visam, treceam dincolo de orizontul cotidian. La sfârșitul studiilor ne întrebam: oare cum vom putea supraviețui aparte. Iată că am putut. Apropo, recent, Ion, funcționar cu stagiu solid, nu a mai rezistat ispitei și a editat deja două volume de poezie!
Întotdeauna am fost foarte sensibil la critici. Am încercat, însă, să le canalizez astfel, încât ele să mă edifice, să mă zidească, să-mi zidească poezia. Am încercat să le prefac în material de construcție pentru textele poetice. Primul meu critic mai exigent a fost poetul Vsevolod Ciornei cu care am făcut un an de studii la Facultatea de Matematică și Cibernetică a USM. El, poate în virtutea prieteniei noastre sau așa fiindu-i firea, era destul de indulgent cu mine. Mă gândesc la aceasta, revăzând unele poezii pe care el le tolera și care acum îmi par mai mult decât modeste. Poetul Eugen Cioclea, cu care am făcut cunoștință la Moscova, impulsiv din fire, reacționa prompt. Îndeosebi era încântat de finalul unui poem: „Numai semințele nu-și fac iluzii/ Semințele așteaptă primăvara”. În ciuda legendelor despre aventurile lui, era foarte delicat și nu venea cu aprecieri negative.
Un coleg de la Moscova, matematician talentat, mi-a mărturisit că după o critică dură primită de la revista pentru tineret Rovesnik a încetat să mai scrie versuri. Se întâmplă și așa. Pe alții, din contră, critica îi stimuleză spre perfecțiune. Fiind pe post de îngrijitor al rubricii Pagina muzelor la revista Noi, deseori meditez în acest sens. Or, cu un singur cuvânt, cu o apreciere greșită poți afecta o pornire creatoare. La sfârșitul primului an de activitate chiar mi-am cerut iertare de la autorii pe care, poate involuntar, i-am nedreptățit.
„Poemul în lumină” subliniază rolul iubitei în viața creatorului. Cine este femeia care aduce lumină în casa și în poemele dvs.? Cum v‑ați cunoscut?
Ambii eram printre amicii Leonidei Lari, dar nu ne cunoșteam între noi. Cu o ocazie, Leonida, printre altele, a zis despre viitoarea mea soție: „Trebuie să ai ochi ca s-o vezi”. De fapt, am făcut cunoștință cu ea în alt context, într-o seară de revelion, aproape ca în filmul S liogkim parom. Mult mai târziu, am aflat că este fata despre care vorbea Leonida. Oricum, am încercat și încerc s-o văd cu ochii sufletului, dar se pare că până acum încă nu am reușit s-o disting în toată frumusețea sa.
Cât privește construcția Poemului în lumină, nu e totul simplu, liniar și descriptiv. Chiar e destul de prozaic. De fapt, atunci când l-am scris, eram la serviciu. În birou, s-au instalat geamuri noi și cineva le ștergea cu sârg. Dar poezia presupune și puțină imaginație, și transpunere, și interpolare, și desigur, multă dragoste.
O schimbare a tematicii, dar și a poeticii, a stilului propuneți cititorului în poemul Gaura neagră, care evocă tragismul războiului de la Nistru. Cum explicați apariția cărții (2019) la un interval de timp atât de mare de la evenimentele luate în vizor?
„Eu plec întotdeauna de la adevăr, nu știu să inventez nimic; dar când mă pun pe scris (rapid și cu puține corectări) nucleul poetic a avut o lungă incubație în mine: „lungă și obscură”, scria Eugenio Montale. A trebuit să treacă mai mulți ani ca durerea războiului de la Nistru să se transcrie în cuvinte. De fapt, cuvintele au înflorit pe trupul ei. Cuvintele au înflorit, durerea, însă, a rămas. S-au succedat generații. S-au uitat și s-au reinterpretat multe lucruri. S-au inversat noțiuni. S-au șters distanțele dintre sublim și grotesc, eroism și trădare, adevăr și minciună. De atâta mi-a fost foarte greu să lucrez. Apropo, de versul liber și cel rimat. Poemul e scris în vers liber. Un singur fragment e rimat. Acela în care apar mai pronunțat notele de recviem: „Noi n-am murit, noi suntem la apel!” Nu am conceput acest fragment ca pe un text rimat, dar anume așa s-a așezat la scriere. Poate pentru că se cerea mai multă solemnitate, se cerea accentuarea pietății pentru cei căzuți în acest măcel, se cerea cântat.
Cea mai nouă apariție editorială a dvs. este cartea Pe faia ta plutește luna, apărută la Editura Lumina în anul 2020…
Este vorba de un volum de poeme, care se compun din fragmente, variațiuni pe aceeași temă, diferite prin intensitate, prin schimbări de decoruri, dispoziție, unghiuri de vedere. Sunt un fel de a surprinde contururi ale sentimentelor, mișcări ale gândului, inflexiuni ale visurilor, de a reda „sufletul până în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele și năzuințele cele mai intime” (Marin Sorescu).
În centrul cărții, se află mina cu efect întârziat, poemul Gaura neagră despre care am vorbit mai sus. O explozie, de data aceasta florală, dar și sentimentală, și filosofică este poemul Primăvara în doi. Admirația în fața frumuseții anotimpului Învierii este amplificată de ping-pongul ochilor îndrăgostiți. Astfel, imagini aparent comune obțin semnificații de o acuitate și profunzime aparte, sfidând trecerea implacabilă a timpului și iminența morții. Între dragoste și ură, între dragoste și moarte, între apele cerului și apele pământului, palpită cercurile concentrice ale Primăverii în doi.
Cât privește poemul Teodor, la început a fost un joc. Un joc de-a cuvintele. Atunci când vegheam sau visam alături de pruncul-protagonist. Apoi, pe neprins de veste, m-am angajat într-o aventură de descifrare sau developare a unor stări și revelații. O aventură care a durat câțiva ani, creând impresia că nu se va sfârși niciodată.
Fiecare text a avut un punct de plecare. Fie un gest, fie un cuvânt sau un impuls lăuntric. Pe fundalul senzațiilor, imaginilor din propria mea copilărie, acestea rezonând cu felul în care copilul vedea lumea. Cu felul în care îmi închipuiam că o vede. Uneori, anume acest impact a stimulat fluxul poetic, acutizând impresiile, dându-le palpabilitate. E păcat să mori toamna e un poem al stingerii. Eroul liric, însă, refuză să se resemneze. Deși, dintre toate culorile, alege albul, spre care converge. Lumina soarelui treptat e înlocuită de cea a lunii. Pe parcurs, se profilează viziunea sa asupra vieții și morții, a inevitabilei treceri, a rostului artei și, în special, a poeziei, a autoidentificării și autorealizării în lumea aflată sub semnul autumnal al degradării și înstrăinării. Asemeni unei ploi ciobănești de toamnă, reiterările și abordările din diverse unghiuri ale acelorași motive și idei te invită să coparticipi la derularea acestora.
Salcia din fața blocului și A gândi la tine sunt imne ale iubirii. Primul poem e de o factură experimentală. În el senti- mentul de dragoste este proiectat pe înrudirea dintre arbore și om, care îi dă o alură mitică. Al doilea este axat pe farmecul, entuziasmul, dar și pe dezamăgirile iubirii, punctând un univers dominat de versul abrupt și tonul oarecum categoric, plin de turnuri dramatice.
„Dragostea nu cade niciodată” (1 Corinteni 13, 8) vine să afirme poemul-fluviu Pe fața ta plutește luna, scris în anii de cotitură 1988-1989. Atunci când eram copleșiți de mitinguri și marșuri, când aerul libertății ne amețea și ne transfera din realitate în vis. Eram vulnerabili, dar și de neînvins, atât cât ne aflam sub semnul dragostei, cât dragostea răzbătea prin cuvânt.
În anul 1989, era Mai multă dragoste decât ură, cel puțin asta spune volumul de poezie cu același titlu. Au trecut 32 de ani de atunci. Astăzi, mai putem crede că „dragostea va salva lumea?” sau vorba Radmilei Popovici, „ura ne va șterge urma”?
De regulă, trec pe coperta cărților titlul unuia dintre texte. Atunci, la volumul de debut, s-a întâmplat altfel. Plutea ceva în aerul revoluționar, în sângele nostru. Ne copleșea entuziasmul, perspectiva libertății. Mergeam înainte fără a ne gândi că am putea fi răpuși. Într-o zi am trecut peste un cordon format din cinci rânduri de milițieni. În această fierbere mi-a licărit în minte singura soluție plauzibilă – dragostea. Cred că este valabilă până azi, așa cum a și fost de la Hristos încoace. Ea plutește deasupra lumii chiar și atunci când nu se vede sau, mai bine zis, când noi nu o vedem.
William Shakespeare zicea: „Atâta timp cât mai putem zâmbi, cauza nu e pierdută”. Parafrazând, zic: „Atâta timp cât mai putem iubi, cauza nu e pierdută”.
