Viorica Covalschi: „Libertatea satului m-a format”
Viorica Covalschi s‑a născut în ’80, pe 10 ianuarie într‑un sat din Călărași, Meleșeni. E spiritul tânăr crescut printre podgorii și livezi. Un spirit înaripat ce și‑a luat zborul de pe tărâmul plaiului cu vise albastre și a răspândit aroma de gutui prin lume, pe unde și‑a plimbat cărțile, care vorbesc despre frumusețea omului de acasă. Anume despre ele și oamenii de aici scriitoarea ne vorbește cu ochii îndrăgostitului de frumosul din codrii Moldovei și ne îndeamnă să ne iubim tradițiile din care sufletul omului se împlinește și bolnav de dor pornește să schimbe lumea. Viorica Covalschi e scri‑ itoare care împletește neamul cu dorul în cele patru cărți ale sale (Sărbătorile trăiesc acasă, Plaiule cu vise albastre, Moldiia-Crăiia Și Zimbrișor-Cornișor de pe Muntele DOR, Povestea unui Glob) pe care le‑a dedicat tuturor sufletelor de copil.
Ați copilărit la sat, înconjurată de cei mai frumoși Codri și cele mai vii culori. Ce vă bucura ochii cel mai mult din peisajul ăsta rural de care erați îmbrățișată și cu ce jocuri îl completați?
Centrul lumii mele e satul în care m-am născut. Gândul că eram de la sat, în studenție, mă complexa, pentru că exista în rândul studenților ideea de a tinde spre Megapolis. Acum, lucrurile au luat o altă întorsătură și nu știu dacă e din cauza vârstei, dar simt că valorile s-au resetat și tragem mai mult acasă, spre rădăcini. În sat, eu am avut o copilărie plină de tot ce vreți. Atunci, satul nostru era plin de oameni, de copii și de o copilărie autentică, de până la gadgeturi. Copilăria mea a fost cuprinsă de lecturile din două alfabete, cel din chirilică și cel din latină. Aspectul ăsta a generat o lipsă acută din cărți în librării și biblioteci, dar satul cu atâta natură și cu abundența sa de omenie, m-a format. Eu am crescut cu văile, cu pădurile de acasă, cu prietenii și cu tot felul de jocuri. Zilele copilării noastre erau pline de jocuri precum de-a v-ați ascunselea, de-a знамя (din rusă: steag, flag). Pe lângă astea, jucam foarte mult volei, în pă- dure făceam camping, stăteam înconjurată de plinătatea sălbăticiei. În prezent, chiar sunt mândră că satul mi-a fost casă și cred că ăsta a fost cel mai mare noroc al meu, mai ales că i-am și avut pe ambii părinți lângă noi.
În copilăria asta frumoasă pe care ați avut‑o a existat vreo amintire care v‑a dezechilibrat?
Eu am multe amintiri și sunt toate haioase. Dacă e să încep cu vorba populară de la țară „Numai pe vârful casei nu te-ai suit”, uite eu am urcat și acolo. Am fost un copil care a crescut într-o mare destrăbălare, la modul frumos vorbind, într-o libertate totală la țară. Libertatea satului m-a format. Totuși, amintirea care m-a dezechilibrat și m-a marcat pentru toată viața este moarte prietenei mele, Aliona, care a avut loc chiar sub ochii mei la vârsta de 8 ani. Atunci, noi încă nu conștientizam ideea morții. Noi abia începeam să înțelegem că oamenii mor. Anterior morții ei avusesem o discuție cu ea despre viață și despre moarte, pe mine asta m-a marcat și a fost momentul care a dat start marilor mele întrebări existențiale. Așa am ajuns să înțeleg că lucruri nu sunt așa de simple precum par și că, poate, există cineva, undeva care cooperează cu noi și care ne iubește.
A trecut vreodată copilul din dumneavoastră peste această pierdere?
Copilul din mine nu cred că o să treacă vreodată peste pierderea asta, care este prea mare. Noi două am trăit într-o compatibilitate totală, împărțeam totul de la o cană, până la haine, și chiar până la șocul morții. În momentul marii pierderi, stăteam ambele pe sanie și pe ea a luat-o prima. A fost ca la șah, ea a mers cu negrele și eu am mers cu albele, în dimineața aia de 21 noiembrie. Nu cred că o să uit vreodată această tragedie. Pur și simplu, nu cred, m-a marcat enorm și profund și pentru mine a fost tragic să văd moartea cu ochii la modul direct.
V‑ați dori să o înveșniciți pe Aliona, transformând‑o într‑un personaj de carte?
Am și un text despre ea. El se ilustrează de câțiva ani, însă ilustratoarea lucrează mult la carte și nu știu când o vom putea ține în mână. Adevărul e că mă tem să zic și mă tem să planific ceva în condițiile actuale. De la COVID încoace, nu mai facem planuri deloc și viața ia mereu altă turnură, dar eu sper să vin cu o carte pe care o să o dedic Alionei. Ea mă inspiră și simt că eu comunic mereu cu ea sub diferite forme și asta e așa frumos.
În prezent, aveți la activ patru cărți și aș vrea să știu cum a decurs vânătoarea pentru nașterea lor, pentru că știu din alte interviuri că dumneavoastră vedeți acest proces drept o căutare continuă de oameni, de inspirație, de locuri și de tot ansamblul ăsta?
Nu-mi fac proiecte și nu știu că mâine sau anul viitor va trebui să scriu o carte. Ele vin instantaneu și inopinat în viața mea și eu le mulțumesc. Procesul ăsta a început când eu deja aveam copii și tot căutam lecturi frumoase, autohtone, voiam ca viitoarea mea cartea să arate bine și ca proiect grafic, nu doar ca text. Tot procesul ăsta despre care spun vine ca un mister. Atunci când te apuci să cauți o carte, deja ai ideea. În acel moment, cartea lucrează în tine, iar asta e o mare nebunie. Și totul se naște atunci când tu cazi în stare. O stare pe care eu nu știu cum să o numesc, dar căreia unii îi spun inspirație. Ideea e că tu trebuie să iubești starea asta, pentru că așa lucrul e făcut din dragoste, iar când asta se întâmplă, n-are cum să nu iasă frumos.
Știu că aveți o colaborare răsunătoare cu Eugen Doga, aș vrea să știu cum l‑ați „vânat” pe maestru?
Am făcut o vânătoarea de genii. Eu am crescut cu Radio Moldova și cu un aparat de radio care stătea într-un nuc din curte și cânta toată ziua. Pe lângă asta, mămica mea îl citea pe Matcovschi și îl asculta asculta Doga. Prin intermediul acestor două resurse, am ajuns să cresc cu muzica maestrului, iar acest lucru mi-a întărit dorința de a-mi auzi textele pe muzica dumnealui. E adevărat că acesta era doar un vis, dar eu credeam cu tărie că am putea face ceva frumos împreună. Din acest motiv, când eram în punctul de final al cărții Sărbătorile trăiesc acasă, mi-am zis că totuși ar trebui să îi dau proiectului ăstuia un respiro muzical și că cel mai bine ar putea face asta maestrul Eugen Doga. Simțeam că el e cel cu care aș putea completa de minune sărbătorile noastre. Maestrul are o muzică fenomenală, meu de a avea o prefață muzicală a cărții semnată de dumnealui. Deși visul meu creștea necontenit, eu încă habar n-aveam unde stă, dacă e la Moscova sau e la Chișinău. Dar universul a făcut ca lucrurile să meargă, pe atunci eu lucram cu copiii la studio la Viorel Burlacu și i-am zis de idee, el mi-a dat numărul de contact al maestrului și mi-a zis să încerc, ca să nu am remușcări. Așa că l-am sunat și mi-a zis să vin chiar în ziua aia la ora 16:00. M-am dus la el cu niște emoții, pentru că mă gândeam că o să mă întrebe cine ești tu și de unde vii. Dar n-a fost așa, în schimb, cred că rămâne a fi o amintire de neuitat din cariera mea, pentru că este seara care m-a marcat și mi-a dat încredere și credibilitate. Cu Eugen Doga m-am întâlnit într-o seară de mai, cu liliacul în floare. Am mers cu tot manuscrisul, așa cum îl aveam, scris de mână. Am stat cu dumnealui afară sub liliac, cu motanul și cățelul în poale. Chiar aveam senzația că îmi crapă inima de emoție, însă maestrul, prin genialitatea sa, este un om extraordinar, de o simplețe rară și cu un foarte fin simț al artei și al frumosului. Am stat noi atunci și am discutat cred că până pe la 10 seara și am citit tot manuscrisul. În seara aia dumnealui mi-a spus: „Scrie, că faci bine ceea ce faci”, iar două zile mai târziu, deja aveam notele de la piesa „Țara mea”. Îmi dăduse mail înainte să plece la Moscova că le lăsase pe măsuță și să intru să le iau. Așa a început colaborarea noastră, iar de atunci, el cred că m-a ghidat în toate cărțile.
Apariția cărților v‑a făcut să vă considerați scriitoare sau e un sentiment pe care ați început să‑l simțiți mai devreme?
Nici acum nu mă identific ca fiind scriitoare, doar că acum, având și statutul ăsta de membru al Uniunii Scriitorilor, simt că mă responsabilizează în acest sens. Pentru că am ajuns să colaborez cu marele nostru Eugen Doga, mă face parcă să mă trezesc, să îmi mai dau câte o palmă. Îmi place acest statut, dar nu știu ce presupune el, încă urmează să descopăr. Totuși, cărțile mi-au adus foarte mulți oameni lângă mine și mi-au oferit anumite oportunități, dar au impus și anumite obligații, rutina mi-a devenit alta, diminețile sunt altfel, cu telefoane, cu interviuri. Asta responsabilizează, însă ca format spiritual, am rămas aceeași.
Această responsabilizare credeți că vine la pachet și cu un soi de curaj și cu necesitatea de a te afirma în mediul public, în special în mediul online?
Verticalitatea pentru mine cred că contează cel mai mult. Însă ea reiese din libertatea fiecăruia, iar eu cred că libertatea fiecăruia dintre noi este direct proporțională cu relația pe care o are omul cu sinele și cu cei cu care comunică. Libertatea trebuie să ți-o asumi și eu țin foarte mult la libertatea mea, eu nu mă bag în mari comuniuni, tocmai din acest motiv.
Apreciez foarte mult vocile sonore și cred că în anturajul scriitoricesc asta spune foarte mult, pentru că scriitorii trebuie să fie vocali, ei au în spate cititori, iar de dragul lor, ei trebuie să aibă o opinie publică. Noi avem scriitori vocali, mă refer aici la Dumitru Crudu, Maria Pilchin, Lilia Calancea, avem voci frumoase și grele în literatură.
