Fragmente din lucrările copiilor de migranți
selecție făcută de Alina Țurcanu
Suflet ars de dor
Crudu Bianca, 12 ani
…Atunci când trebuia să vorbesc cu ea la telefon refuzam. De ce? Nu puteam, nu pentru că nu-mi doream, însă cerul se prăbușea peste mine atunci când îi auzeam vocea. Îmi stăpâneam lacrimile foarte greu, parcă corpul meu nu mă asculta, îmi era străin. Înainte de a pune receptorul la acel „te iubesc” simțeam că nu mai pot rezista. Plecam din vizorul bunicilor și plângeam minute bune cu poza mamei în mâini, rugând-o să vină acasă de parcă ar fi fost în fața mea. O pagină neagră a vieții mele. Te doare sau nu, nu poți schimba nimic. Simțeam atât de rar îmbrățișările ei, încât, la un moment dat, mă chinuiam să-mi amintesc cum sunt de fapt. Din cauza lipsei banilor plecase mama. Începusem să-i urăsc și toate lucrurile pe care le-aș putea cumpăra cu ei. Dar nu o învinovățesc, își dorea tot ce-i mai bun pentru mine, uitând că ce-i mai bun pentru mine este ea. Prin toate caietele o desenam. Mă întrebam: „… oare mai are părul blond sau și l-a vopsit?”. Cât de insuportabilă este distanța. Lipsa prezenței ei fizice făcea ca ziua să treacă greu. Soarele răsărea mai greu și părea că nu vrea să apună în lipsa ei. La nouă ani, mă gândeam să scriu o carte despre plecarea mamei. Timpul a trecut, acum, suntem împreună, dar pentru copila din mine este prea târziu. Lecția cea mai dureroasă a vieții mele este: „… Cât de greu ar fi, nu-mi voi lăsa părți ale sufletului în urmă, adică copiii”.
Strigăt obișnuit
Ciobanu Laura, 15 ani
E mai plăcut atunci când îmi rămâne o amintire, poza cu tine de mână, când îmi prinzi în păr fundițe sau mă piepteni. Nu vreau să privesc banii pe masă înconjurați de tristețe și singurătate. Despărțirea de părinți o consider un abandon, da, deja, mulți ani m-am obișnuit. Nu urăsc părinții că au plecat, urăsc sistemul, autoritățile care au făcut ca generația mea să sufere. Nu îmi dați „Politici de protecție a copilului” abandonat, dați-ne „Politici de a rămâne mama și tata acasă”, adică să muncească în țara lui, pentru țara lui, alături de copii și nepoți. Să întâlnesc cu ei răsăritul soarelui nostru cald și să privim apusul roșu pe ce- rul liber. Părinții mei, deportați benevol, vă iubesc și sper, strigătul meu să fie auzit. Să îmi ajute Dumnezeu!
Distanța este dureroasă
Levința Melisa, 13 ani
… Simt cum nasul începe să mă usture, totul în jur devine blurat, iar o lacrimă se prelinge pe obrajii mei. Mă uit încă o dată la poza mamei, ca apoi să o pun la loc, cuprinsă de o tristețe nemărginită. Îmi doresc atât de mult să-ți pot arăta cât îmi lipsești, însă asta știu că doar ar pune sare pe rana maternă, provocată de timpul în care am fost departe una de altă.
Nu regret că nu am ales să trăim împreună, regret că nu sunt pe atât de puternică pe cât am promis în ziua despărțirii noastre. Decid să nu fiu slabă și să dovedesc vieții că nu mă poate doborî atât de ușor.
Părinții mei au divorțat înainte ca eu să mă nasc și nu am avut niciodată ocazia să-mi cunosc tatăl, iar mama a plecat în străinătate pe când eu aveam aproape 2 ani. Am trăit cu bunicii. Păstrez contactul cu mama mea pe care o văd odată la 4 ani, când vine în vizită pentru câteva săptămâni. Ea și-a refăcut viața și trăiește fericită peste hotare, însă eu am preferat să rămân în Republica Moldova. Bunicii mei m-au iubit întotdeauna, deși nu am simțit mereu înțelegerea de care am avut nevoie din partea lor. Când scriam eseuri la limba română cu tema „Mama”, o descriam ca fiind eroul meu – o femeie nespus de puternică ce a trecut prin aceleași greutăți, muncitoare și deosebită în divinitatea ei feminină. Când primeam vorbe aruncate pe negândite de la colegii de clasă, stăteam singură într-un colț, pentru că nu era acolo să mă apere. Când am simpatizat primul băiat, nu am avut cui să-i spun ce simte inima mea de copil rănit. Mereu aștept să se întâmple ceva, dar în realitate, sincer vorbind, nu mai cred în nimic. Nu îmi doresc să mă compătimească, doar îmi doresc să le ofer fraților mei iubirea pe care eu nu am simțit-o. Îi doresc să fie fericită, pentru că eu, în scurt timp, îmi voi lua viața în propriile mâini și voi munci cinstit pentru a le oferi viitorilor mei copii tot ce nu am avut eu.
Deseori, compuneam cântece și poezii despre mama când eram mică, probabil s-a transmis genetic sau eram, pur și simplu, încântată de frumusețea versurilor scrise de ea într-un caiet vechi pe care l-am găsit. Este idolul meu, însă lupt să fiu puțin mai bună decât ea a fost.
Copilărie departe de părinți
Buruian Maria, 10 ani
Scriu aceste rânduri cum fac de când mama a plecat. Să-i spun nu cred că aș avea curaj. Nu vreau să-i fac despărțirea și mai grea. Chipul ei îl văd din ce mai des proiectat într-un ecran. La piept, nu am strâns-o de 4 ani. De când a plecat „… Să-mi construiască viața! Lumea mea se distruge”. De ce? Viața unui copil lipsit de grijă, de susținere, de mamă se scufundă. Se scufundă în marea de lacrimi și suferințe acumulate în suflet, acolo unde de ceva vreme soarele nu iese. Secundele vieții mele s-au transformat în spini care își lasă simțită durerea de câte ori mă gândesc că hârtiile mi-au înlocuit mama. Acum, am de toate – bani, haine de firmă, dar cu banii nu poți cumpăra ce-i lipsește sufletului – glasul, mângâierea, susținerea, într-un cuvânt – mama. Singurătatea mă va urmări mereu, iar eu voi urmări cum viața mea trece fără a ști dragostea și grija mamei. Despărțirea este insuportabilă. Întrebările la care nu găsesc răspuns mă bântuie și îmi fură liniștea, liniștea pe care nu cred că am avut-o vreo dată. Cu plecarea ei a plecat și o parte mare din mine. Fiecare părticică a mea îi duce dorul. Vocea ei este balsam pentru rănile mele. Visez cu ochii deschiși să fim alături, acolo unde e mama, acolo este casa. De când kilometri ne despart, rănile sunt mai adânci, banii mai nefolositori, cu ei vin despărțiri, suferințe și vieți ruinate. Mi-e dor de ea și aștept să vină acasă, cum de ceva vreme a promis.
Ochii – oglinda sufletului
Todirașcu Mădălina, 12 ani
„De ce trebuie să o ajut la bucătărie?”
„De ce trebuie să duc gunoiul?”, „Iar eu spăl încălțămintea?” „Eu sunt un copil, trebuie să mă joc…” Astfel întrebam când eram pusă la lucru de mama… păcat că nu înțelegeam atunci cât are ea de făcut și cât de mic era efortul meu… Îmi amintesc ce mult îmi doream, uneori, să rămân singură acasă, să fiu stăpână pe timpul meu și să primesc și eu pachete cu dulciuri de peste hotare. Cât de naivă eram, nu înțelegeam că armonia din familia noastră, atmosfera prietenoasă și comunicarea sufletistă erau o comoară fără de preț. Dar totul s-a schimbat când mama m-a chemat și mi-a zis cu un zâmbet trist că e nevoită să plece la muncă în Italia, m-a asigurat că pleacă doar pentru o lună, au o datorie de întors și totul va reveni la normal. Am încercat să par matură, chiar dacă aveam doar 9 ani, i-am spus să nu-și facă griji, căci voi fi cea mai bravo. La despărțire, nu am plâns niciuna, dar ochii mamei nu i-am văzut niciodată atât de triști. A doua zi, nu a fost nimic la fel… dintr-o data, parcă s-a schimbat lumea, aveam o stare inexplicabilă, simțeam că ceva nu e bine, dar nu-mi puteam explica ce. Am devenit mai retrasă, mai liniștită, mai meditativă. Îmi puneam sute de întrebări la care nu aveam răspuns. Încercam să mă țin de promisiunea dată mamei și să fiu cea mai bravo: învățam bine, mă comportam frumos și când veneam acasă făceam ceea ce nu reușea bunica. Bunica nu mă punea la lucru, dar parcă simțeam nevoia să fac totul cum obișnuia mama. Câte perne am udat seara, după discuțiile cu mama, de câte ori îmi ceream scuze pentru supărările anterioare și cât de mult îmi lipseau îmbrățișările, jocurile, zbenguiala, gâdilatul și glumele haioase. Timpul se scurgea încet, iar eu număram zilele, a trecut și luna de tortură, dar mama nu s-a mai întors… au mai trecut două luni și deja îmi părea că nu mai vine niciodată, mă simțeam abandonată și mințită. Credeam că mă duce cu bombonica, că mă crede un copilaș ușor de păcălit. Coletele pline de dulciuri și cadouri erau o bucurie de moment, care parcă se evapora odată cu venirea serii…
În așteptarea părinților
Morari Cristina, 12 ani
Totul a fost bine până la vârsta de 5 ani când părinții au rămas fără un loc de muncă, rămânând fără o sursă de existență. Părinții mei au decis să plece peste hotare. Stăteam la poarta bunicii și cu lacrimi în ochi rugam părinții să rămână acasă, însă o vedeam pe mama cum plângea amarnic și îmi spunea: „Scumpa mea, mama te iubește și curând ne vom întoarce”, iar tata mă luase în brațe și îmi șopti la ureche: „Acești 4 ani vor trece fără să observi și nici nu vei reuși să ne duci dorul”. Ei plecaseră… eu m-am așezat lângă bunica pe pat și am întrebat-o:
„— Bunică, cât e 4 ani?
— Nu e mult, draga mea, vor trece repede”.
A trecut un an, vorbeam cu părinții o dată pe săptămână, erau ocupați și nu aveau posibilitatea să vorbim mai des. Acele 5 minute vorbite cu ei erau cele mai prețioase. Eu am pășit pragul școlii cu bunica de mână. Toți elevii erau cu părinții lor, însă eu fără ei… Eram supărată foc, dar înțelegeam că trebuie să am răbdare. Trecuse încă un an, eram deja clasa a II-a, bunica se îmbolnăvise grav, îmi era greu fiind mică, dar nevoia m-a învățat să gătesc, să spăl rufe, să am grijă de animalele ce erau în curte. Mă maturizasem înainte de vreme. Când mă întorceam de la școală, vedeam cum zburdau și se jucau copii, dar aveam răbdare, trebuia să mă împac cu această așteptare care îmi părea o veșnicie. Trecuse și al treilea an…
Copilăria – un mister
Morari Ana-Maria, 15 ani
Fiind mică, nu am simțit dragoste de tată. Nu a fost lângă mine să vadă cum cresc, învăț, lucrez și să mă susțină în ceea ce fac. Nu cred că știi cum e să spui „Tată” unchiului tău și să trăiești cu ideea că el este părintele tău. Nu știi cum e când îl vezi pe tatăl tău și îl consideri un străin de care ți-e frică. Când el încearcă să se apropie de tine și să-ți aducă la cunoștință că el este tatăl tău, tu fugi la mama strigând:
„Mami! Cine este acest om? Ce caută el la noi acasă?” Mama mi-a explicat tot, mi-a spus că este tatăl meu și că a plecat peste hotare ca să ne ofere un trai mai bun. Să zicem că m-am împăcat cu ideea, dar tot aveam multe întrebări. Peste puțin timp, a apărut și surioara mea pe lume, dar când avea 2 ani, tata a plecat din nou în străinătate, tot cu scuza să ne ofere un trai mai bun. Dar ce-i pasă copilului că mama și tata se gândesc la neajunsurile vieții, la ce poate să le aducă ziua de mâine…
Sunt confuză.. am nevoie de o așa copilărie? De ce există așa copilărie? Ce simt copii care nu au nici un părinte? Atâtea întrebări.. cu care să încep? Care este începutul? Dar eu? Oare ce fel de copilărie am eu? Sincer vorbind, nici eu nu știu, dar aș vrea să aflu… Ciudat…
Dor de părinți
Angheluș Dana, 17 ani
Cât de dură este soarta
Când ajungi să deschizi poarta,
Iar în pragul casei tale,
Nimeni să nu-i iasă-n cale.
Părinții plecați în lume,
N-au plecat de zile bune
Plini de griji și de nevoi
Se gândesc cu dor la noi.
Mamă, tată vă iubesc
Și țin să vă mulțumesc
Dar cu banii adunați
Anii nu îi cumpărați.
Viața trece, timpul zboară,
Sufletul mi-i grea povară
Vă aștept cu dor acasă
Cu drag, de la fiica voastră
