Niciodată nu mi-a fost mai greu să redactez vreun text decât cel pe care l-ai citit mai sus. În primul rând, pentru că am încercat să nu intervin deloc în original, în timp ce mama și fratele meu au insistat să fac unele modificări sau să exclud unele fragmente. În al doilea rând, în această carte se ascund lucruri pe care și pentru mine, pe alocuri, au fost foarte greu de înțeles. Dar pornin de la ideeaa că însăși viața autorului a fost una deosebită, nu mi-am permis să intervin în text. Redactarea romanului a însemnat pentru mine un experiment mai mult spiritual decât literar, pentru că a fost scris de omul datorită căruia exist, dar și pentru că am reușit să cunosc pe viu aproape toate personajele principale ale acestei cărți. Recunosc că, deși am citit manuscrisul de multe ori, au fost momente în care m-am ținut de burtă de râs și altele în care am plâns ca un copil în fața acestor pagini.
În orice caz, tatăl meu a fost nu numai preot, dar și scriitor și aceasta este doar una dintre cărțile sale. Celelalte manuscrise încă nu au văzut lumina tiparului din cauza insistenței mele ca acestea să fie editate doar după apariția romanului autobiografic pe care-l ții în mâni, pentru ca cititorii să-l cunoască mai bine pe autor. În caz contrar, consider că preotul Gherasim Păduraru, pe care, odinioară, unii oameni îl credeau schismatic, iar alții sfânt, ar fi rămas un necunoscut.
Totodată, „Taina porților zăvorâte” apare atât de târziu, peste 40 de ani după ce a fost scrisă și peste 30 de ani de la moartea autorului, din cauza refuzului familiei noastre de a o edita până acum. Cu atât mai mult cu cât tatăl meu a regretat înainte de moarte că a scris-o. E adevărat că, în 1992, la recomandarea scriito- rului Ion Druță, care citise manuscrisul, mama a publicat o parte din el în revista „Columna”. Dar apoi ea a decis să nu publice mai mult atât timp cât era în viață Micuța, pornind de la principiul creștin de a nu-i produce suferință.
„Toți greșim, dar fiecare dintre noi are dreptul la pocăință. Dacă ea s-a pocăit, poate fi mai dreaptă decât noi în fața lui Dumnezeu”, îmi explica mama. Cu toate că n-am fost de acord cu ea, gândindu-mă că fiecare om ar trebui în aceeași măsură să-și asume păcatele săvârșite, n-am putut merge împotriva dorinței mamei. Acum câțiva ani, Micuța s-a călugărit și i-au schimbat numele în Parascovia, după cum o cheamă și pe mama. Apoi a murit, Dumnezeu să o odihnească în pace.
Însă după decesul Micuței mama și fratele meu au rămas pe aceeași poziție, motivând că mai este în viață Minodora, chiar dacă tata a fost atent și a pomenit de ea foarte rar în acest roman. Pentru a-i împăca pe ai mei, am cerut permisiunea surorii mele de a edita cartea. „Nu vă interzic, dar nici să vă permit nu pot”, a fost răspunsul ei. În cele din urmă, am fost nevoit să schimb numele adevărat al Micuței în textul original. Am numit-o Micuța pentru că tatăl meu i s-a adresat așa întotdeauna, la fel cum ea îi zicea Ticuțu. De asemenea, știind că el a iubit-o până la moarte, iar părerea de rău că a pierdut-o l-a chinuit toată viața, am șters câteva fragmente în care tata era prea dur față de ea, având în vedere și faptul că, după cei șapte ani de narcomanie, el era distrus psihic.
Aveam șase ani când el a murit. Din câte țin minte, zâmbea rar, de aceea mi s-a întipărit în minte o seară în care el ședea pe pat, în cămașă de noapte (era o haină în dungi albe și gri), și mă urca pe umerii lui, de unde îi lunecam pe spate. Atunci râdeam amândoi fericiți.
Îmi amintesc și de ultima noastră plimbare prin parcul Valea Trandafirilor, când era foarte trist. Îmi spunea mie și fratelui meu că, atunci când vom merge la școală și va trebui să devenim octombrei, să refuzăm steluța și să spunem: „Tata a zis să nu fiu nici octombrel, nici pionier, nici comsomolist, nici comunist”. Din ziua aceea, noi repetam această frază zilnic, ca pe o rugăciune, pentru a nu o uita. Dacă ne-ar fi auzit un formator de opinie de astăzi sau vreun pretins apărător al drepturilor copilului, ar fi zis că eram zombați. Însă eu îi mulțumesc cerului pentru învățăturile tatei. Deoarece peste doi ani, atunci când mi-a venit vremea, am rostit această frază ca din tun, fără să respir în fața învățătoarei, care se schimba la față și se holba zăpăcită, auzindu-mă. Nu pot să mă fac erou, căci mă temeam și eu de ea, îmi era groază și de steluța de octombrel, de pe care se hlizea un copil crețos pe care voiam să-l scuip în ochi. După aceasta am început să bocesc, în schimb sufletul îmi era plin de lumină. Nu pot uita de asemenea nici perioada în care tata a suferit al patrulea infarct, în decembrie 1982, și a fost internat într-un spital din Chișinău. Acolo i s-a oprit inima și medicii au constatat decesul, însă el nu știu cum și-a revenit. Mama îmi spunea că nici lui nu-i venea să creadă că trăiește și s-a ridicat din pat, pipăind pereții, pentru a se convinge că se află iarăși în lumea aceasta. „Ceea ce am văzut, e dincolo de orice percepție omenească. Dacă n-am să mor degrabă, am să scriu o carte foarte interesantă”, i-a spus mamei. În următoarele zile, a insistat să i se permită să plece acasă. Medicii au cedat în cele din urmă, dar au preîntâmpinat-o pe mama că inima lui se ține pe un fir de ață.
Am sărbătorit împreună Crăciunul și parcă se simțea mai bine. Pe 15 ianuarie 1983, când mama scotea bradul din casă, el râdea, întrebând-o de ce se grăbește. A doua zi, pe 16 ianuarie, ca în orice duminică, la noi au venit dimineața ucenicii săi, înainte de a merge la biserică, și el le-a ținut o predică. Sau o lecție, cum se zicea în casa noastră. Apoi a intrat în camera sa și mama ne-a spus că el nu se simte bine și că ar fi bine ca eu cu fratele meu să mergem în vizită la una din ucenițele sale, ca să fie liniște în casă. Seara, când am revenit, l-am găsit fără suflare după al cincilea infarct. Era întins pe podea, în locul unde cu o zi îna- inte a fost bradul. Mama m-a îndemnat să-l pup, dar mi-era groază să mă apropii. Era pri- mul mort din viața mea.
A doua zi mama a dat comandă de un sicriu și ne-au adus unul roșu, după cum prevedeau tradițiile sovietice. Pentru că aceasta era culoarea comunismului și ea lipsea cu desăvârșire din casa noastră, mama a rupt pânza care învelea racla și i-a dat foc. Pe tata l-a culcat pur și simplu în sicriul din lemn neacoperit.
Așa cum tot clerul de atunci era împotriva lui, nu am avut altă ieșire decât să-l invităm să oficieze prohodul pe preotul B. de la biserica din apropierea casei noastre, care i-a fost dușman tatălui meu și care figurează printre personajele acestui roman. Respectivul era într-adevăr atât de lipsit de bun simț, încât a cerut să-i facem cadou bogata bibliotecă adunată de tata. Firește că mama a fost împotrivă, iar eu, deși aveam numai șase ani, am vrut să-i trag nerușinatului o palmă. Când am crescut, am făcut un interviu cu acest preot. Nu pu- team să-l numesc „părinte” și m-am adresat cu „domnule”. În loc să roșească, el s-a făcut foc și mi-a spus că nu discută cu mine, dacă nu-i zic „preacucernice părinte”. Până la urmă, l-am numit doar „părinte”, pentru că trebuia să dau textul la redacție peste câteva ore. Astăzi, sunt gata să mă închin în fața lui, căci peste alți câțiva ani B. a avut demnitatea să recunoască că a colaborat cu KGB-ul și să-și ceară iertare.
La înmormântare au fost și Micuța, și Minodora. Când am venit acasă după aceasta, în timp ce mama așeza masa în curte, eu am intrat în camera lui tata și pustiul ei m-a cotropit. Pe masă era un teanc de foi curate. Am luat un pix de-al lui și am scris prima mea poezie: „Te-ai dus, tătică, de la noi / Te-ai dus, te- ai dus de-acasă. / Și noi dorim să te vedem, / Dar nu putem vreodată. / Și stăm noi lângă-al tău mormânt / Și te-așteptăm să vii / De te-am vedea măcar o dată / O, ce mare bucurie!”.
Tata a început să scrie după ce s-a căsătorit cu mama. Scria poezii, învățături duhovnicești și trei romane. O parte din manuscrisele sale i-au fost ridicate în cadrul unor percheziții de către miliție și KGB, care au continuat să ne terorizeze familia chiar și după moartea lui. Astfel, mi-am trăit copilăria într-o permanen- tă frică, nici la grădiniță n-am fost, pentru că toată vremea, la orice oră de zi sau noapte, ne puteau năvăli în casă fel de fel de miliționeri, care își băteau joc de părinții mei, iar pionierii de la școala de peste drum ne spărgeau în fiecare săptămână geamurile, aruncând pietre peste gard. Ca să nu ne trezim cu capetele sparte, eu cu fratele meu nu ieșeam la joacă nici măcar în curtea casei. Într-o noapte, un bărbat ne-a apărut la ușă cu un topor în mână și a vrut s-o ucidă pe mama. Cred că numai țipetele îngrozite ale mele și ale fratelui meu au salvat-o. Pe urmă, când am refuzat să fim octombrei, mama a fost amenințată că vom fi excluși din școală, dar ea nu a cedat.
Începând cu anii ‘90, eu și alți colegi de-ai mei jurnaliști am făcut numeroase încercări de a obține dosarul lui Gherasim Păduraru de la serviciile secrete moldovenești. Până în 2009, ni se spunea că în arhiva instituției nu există niciun act cu privire la tatăl meu. Doar după căderea guvernării comuniste Voronin din acel an, Serviciul de Informații și Securitate mi-a eliberat copiile câtorva documente despre tata cu parafa „STRICT SECRET”, care sunt publicate la sfârșitul acestei cărți. Actele în cauză demonstrează cât de stupid și caraghios era modul în care sovieticii întocmeau hârtiile oficiale. Așa cum toată fericirea făgăduită de Marx și Lenin a fost o criminală minciună, pentru comuniști nu era o problemă să folosească în interesul partidului informații falsificate de ei înșiși.
Să le luăm pe rând. În caracteristica eliberată de administrația lagărului Morșansk pentru școala de politruci din lagărul de la Veazniki, tata figurează cu numele Paduraru Gherasim Nicolai. Este descris ca o persoană disciplinată și muncitoare, care iubește cartea și nu s-a dedat la acte compromițătoare. Tot aici sunt indicate unele aberații, precum că „a trecut de bunăvoie de partea Armatei Roșii”, „a participat la munca de agitație” și „poate fi folosit în activitatea antifascistă”.
Într-o fițuică de la lagărul nr. 165 din Iujnîi, se explică motivele din care nu a fost înscris la școala de politruci: „Prizonierul armatei române Peduraru Gherasim Nikitovici nu este admis la cursurile antifasciste în temeiul protocolului comisiei de mandatare de pe lângă lagărul nr. 165 al NKVD din cauza consi- derațiilor sale politice”.
În procesul-verbal privind transferul său din lagărul Morșansk în lagărul Iujnîi, numele său este de asemenea Peduraru Gherasim Nikitovici. Este „moldovean” de naționaltate, dar vorbește „româna”. Deține următoarele bunuri: o casă, șase hectare de pământ și o vacă. Unele date despre activitatea sa de până în momentul reținerii au fost născocite de către cei care au întocmit actul. De exemplu, se arată că, după venirea nemților în Basarabia, Peduraru s-a evacuat în orașul ucrainean Dnepropetrovsk, unde tot nemții l-au găsit și l-au trimis acasă. Sau că, înainte de a fi mobilizat în Armata Română, el ar fi lucrat contabil la Institutul Național de Cooperare din Iași. În realitate, tatăl meu nu a fost în acea perioadă în Ucraina și nici nu a fost angajat la vreo instituție din România.
În fișa sa personală din lagărul Iujnîi, tata purta de-acum numele Puduraru Gherasim Nikita. De naționalitate este „român” și vorbește limba „româna”, iar bunurile deținute de el sunt nițel altele: o casă, cinci hectare și jumătate de pământ și două vaci. Culmea tâmpeniei kaghebiste se observă la rubrica „țări străine în care prizonierul a călătorit”, unde sunt scrise doar nouă litere: Basarabia.
În alt act din lagărul Iujnîi, tatăl meu este prezentat deja ca cetățean al României. Dacă în documentele de mai sus era scris că s-a predat benevol rușilor, aici este notat că sovieticii l-au luat prizonier.
Un document foarte interesant este și cel în care se prezintă motivele din care prizonierul Păduraru a fost ridicat din trenul care-i ducea acasă pe prizonierii români, pentru a da jos guvernul Nicolae Rădescu, fiind întors în lagăr. Este singura foaie pe care am primit-o de la SIS în care numele tatălui meu este scris
corect: Păduraru. Este vorba de un raport scris într-o rusă stâlcită de un turnător de speță – comandantul batalionului nr. 1 românesc Cotae Eugen, din cauza căruia autorul acestei cărți nu a văzut atunci libertatea. Dragă cititorule, dacă ai lecturat atent romanul, te-ai convins că pe tatăl meu nu-l interesa nici cât negru sub unghie Rădescu și că, odată ajuns acasă, ar fi fugit imediat de ruși, la fel cum a fugit de ei toată viața. Însă Cotae îi joacă festa, scriind că tata nu este român, pentru că este născut în RSS Moldovenească și că, în anii 1940-1941, a trăit sub puterea sovietică, având acte sovietice, iar în anul 1941, când „fasciștii români au ocupat Basarabia” (expresia îi aparține militarului român!), tata a rămas în Moldova și românii i-au dat de lucru la Iași… Prin urmare, românul Cotae dă asigurări că prizonierul Păduraru este cetățean sovietic și dă de înțeles că acesta ar fi un trădător. Pe același document, vedem și următorul înscris, făcut de altă persoană: „Păduraru Gherasim Nichita a lucrat la „Zagotzerno” în Soroca, de unde a fost evacuat în Dnepropetrovsk și acolo a trecut din rândurile Armatei Roșii în armata română”. Acuzația inventată de dracul știe cine era extrem de gravă. Din această cauză, după ce românii s-au pornit la gară, șeful lagărului V. Kokșaev a scris rezoluția finală: „Acestui prizonier i s-a permis să plece. Trimiteți convoiul după el”.
În același mod, cred că au luptat cu el și preoții din Basarabia ocupară de sovietici. De ani buni, am auzit cum unii clerici vorbesc despre tatăl meu ca despre fondatorul unei secte. Ce pot să le răspund? Unu la mână, am văzut cu ochii mei și am auzit cu urechile mele cine erau acești așa-ziși preoți în timpul pri- goanei bolșevice. Doi la mână, absolut orice sectant le interzice adepților săi să facă parte din alte confesiuni, pe care le consideră eretice. Însă tata, chiar și după ce a pierdut preoția, își trimitea obligatoriu ucenicii la Sfintele Liturghii și aceștia au frecventat bisericile ortodoxe în fiecare sâmbătă și duminică, precum și de sărbători. Astăzi, au rămas în viață doar două ucenițe de-ale sale, altele s-au călugărit și au trăit până în ultima clipă în mănăstiri. Bătrâne, gârbovite, istovite de crucea pe care au dus-o, ele nu s-au depărtat cu niciun preț de biserica ortodoxă.
Îmi dau perfect seama că prezența atâtor femei în jurul tatălui meu ar putea să trezească dubii, în special astăzi, când lumea critică cu multă satisfacție biserica. Îi înțeleg pe acești oameni, totuși fiecare minte lucidă, înainte de a arunca o piatră, mai întâi o cântărește în palmă. Pe ucenițele lui Gherasim Păduraru, eu le știu din primele mele zile și sunt sigur că marea lor majoritate nu a cunoscut bărbați. Ele au fost ostașii tatei, singurele ființe care s-au sacrificat nu doar pentru el, dar și pentru ideea de a păstra vie credința în Dumnezeu în inimile oamenilor, lucru care recunosc că pare incredibil în ziua de astăzi. În opinia mea, aceste femei ar trebui să slujească drept exemplu pentru lumea noastră, dar așa cum trăim într-o lume care disprețuiește valorile morale, las la discreția fiecărui cititor să judece după cum îi dictează rațiunea.
Cea mai mare revoltă în rândul clerului a reprezentat-o căsătoria părinților mei. Unii chiar au triumfat când a avut loc mariajul, simțindu-se în drept de a anunța deschis despre marea rătăcire a preotului Păduraru. Într-adevăr, de data aceasta, tatăl meu a încălcat canoanele bisericești. Eu însă îmi permit să compar singura lege bisericească pe care el a încălcat-o cu sumedenia de legi ale eticii și creștinismului de care și-au șters picioarele inamicii lui, încorporați în unul din cele mai diabolice sisteme care au guvernat lumea. Clerul mă va condamna, dar părerea mea sinceră este că această căsătorie a fost o greșeală impusă de circumstanțe, în urma căreia m-am născut și eu. Pentru că tata nu a făcut acest lucru de plăcere, ci fiind constrâns de situația în care se afla și sperând că va fi înțeles și iertat. De ce? Deoarece, repet, a rămas devotat până la sfârșit bisericii ortodoxe. Și, dacă nu s-ar fi recăsătorit, fiind abandonat de toți, nu ar fi scris nici această carte.
Dacă credeți că sunt un produs al păcatului, nu îmi pare rău că tăiesc. Mai mult decât atât, sunt convins că în lume nu ar exista războaie și toți oamenii s-ar iubi, dacă tot pământul ar gândi ca acești doi „dușmani ai poporului sovietic” – mama și tatăl meu. Atâta demnitate și dragoste câte am gâsit la ei, nu mi-a fost dat să descopăr la nimeni. În ei persista duhul, cum zicea tata, ochii lor emanau atâta energie pozitivă, încât și și suferința îmi dădea siguranța că sunt apărat.
Și vedeniile pe care le-a văzut tata ar putea să provoace neîncredere în rândul cititorilor. El le-a numit așa, pentru că i-au marcat viața, dar tot el le numește și visuri.
Doar astea am vrut să adaug la această carte.
