O poezie matură scrie medieșanca Ligia Csiki, profesoară de limba și literatura română, membră a filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor. În volumul intitulat Întâmpinarea zilelor (Editura Limes, Florești, 2023) confesiunea îmbină cerebralitatea cu reveria evocând un timp al distanțării față de lume, precum și față de propriul sine. După cum mărturisește poeta, cele 54 de notații încearcă să redea panorama fiecărei zile pandemice, într‑un melanj melancolic dintre concret și imaginar.
Însă, spre deosebire de alte pagini de literatură care au încercat să radiografieze universul izolării generate de virus, notațiile Ligiei nu fac altceva decât să întemeieze un ceremonial al intimității, cu totul aparte. Granița dintre materialitate și evanescență este tot mai fragilă, astfel că între vizibil și invizibil, între coerență și visare, poeta glisează de la un plan la altul destul de firesc, de anxios uneori. Chiar și obiectele, constrânse de a‑și duce existența într‑un spațiu claustral, sunt impregnate de contactul permanent, fluid, dintre prezent și trecut, dintre actualitate și memorie.
Imaginea bibliotecii naufragiate după ziduri și uși, care va deveni o nesfârșită pagină goală și întunecată, reprezintă simbolul epuizării și al angoasei acelor zile: „biblioteca e ascunsă după ziduri și uși/ copleșită de destin/ nu se mai lasă citită/ nu se mai lasă nici măcar răsfoită/ iar… și iar…/ singurătatea este cartea care nu se lasă scrisă” (10).
Ineditul și prospețimea asocierilor dezvăluie câteva insolitări neașteptate. Faptul acesta este subliniat și de prezența unor ilustrații semnate de Attila Csiki, soțul poetei, care pendulează, și ele, prin cromatica alb‑negru, între unitate și fluiditate. De pildă, în următoarea notație, descoperim un aer suprarealist în care elementele butaforice stau alături de cele ale unei senzualități neliniștite: „de o vreme panica are rochia albă de mireasă/ trena flutură pe trotuarele ridate de cenușă/ pe linia de troleu sau de tramvai/ pe benzile de circulație…/ călcăm pe ea și/ albul alb se lipește pe tălpile noastre/ apoi pe palmele noastre/ pe degetele cu care tragem pânza orizontului” (12).
Într‑un spațiu al unor dinamici senzoriale, fantaste, coexistă amuțirea cu șoaptă, lectura cu trăirea, într‑un univers în care însingurarea și întunecarea zilei capătă o lentă, dar certă sonoritate. Astfel, atât universul domestic, cât și cel livresc sunt surprinse printr‑o picturalitate crepuscular‑cinematică: „încă o zi/ pe geamuri plânge lumina înrourată/ simțim rotund cum soarele se așază în noi/ va fi o zi bună/ cu spații cosmice limpezi și domoale/ dincoace de geamuri/ singurătatea camerei/ pe rafturi înguste/ cărți liniștite răsfoiesc singurătăți infinite/ abil pliate ca să încapă între coperțile albe/ un joc de matrioști cu piese nenumărate” (31).
Un palpit diafan se resimte în fiecare imagine din poemul următor, într‑o totală antiteză cu atmosfera sumbră sau alienată a poemelor de până acum. De pildă, într‑un episod de vacanță parcă atemporală, peisajul își deschide supapele unui imagism exotic, plin de un cromatism solar și de o efervescență a simțurilor descătușate: „azi ne‑am gândit așa/ să coborâm în marea‑mare/ așa – împreună/ până acolo unde lumina risipită/ va arăta albastrele ziduri ale Atlantidei/ suav șlefuite de valuri în ritmul lunar/ să coborâm până acolo/ unde străvechea cetate se face timp purificat”.
Astfel, are loc trecerea de la un timp degradat, scufundat în lentoarea însingurării și a fatalității pandemice, la un timp purificat, un nou început de viață și de speranță.
