Marian Barbu, Femeie cu ghepard, Editura Vinea, 2023
Marian Barbu este un poet atipic al zilelor noastre. Nu forțează limbajul în niciun fel – există mici excepții care țin mai mult de frazare – dar reușește să ajungă la poezie tocmai prin persistența într‑un modernism căruia îi explorează valențele ce par încă neepuizate. Un pariu câștigat, aș zice. Unele poezii trimit prin punctuație, prin utilizarea semnului exclamării înaintea primului vers și la sfârșitul ultimului vers, la textele lui Cezar Ivănescu și la poezia hispanică. Marian Barbu practică în interiorul aceleiași cărți mai multe tipuri de discurs. Nu lipsește cel imnic, foarte rar întâlnit în poezia acestor ani, după cum nu lipsesc trimiterile la textele religioase. Totuși nu avem de‑a face cu intertext masiv sau la conexiuni cu spiritul textelor sacre. Mai degrabă putem vorbi despre deconstrucția unui orizont de așteptare pe care tot autorul îl creează prin acele titluri acroșante, aparent maximaliste.
Autorul știe foarte bine când trebuie să iasă din zona aceasta a discursului înalt pentru a se întoarce la cotidian. Unele texte ce par în primă instanță a fi poezii de dragoste cultivă o anumită dualitate a sentimentului după principiul coexistenței simultane a vieții și morții în una și aceeași ființă: „De care se scutura ca atinsă de o boare de vânt/ Mâinile îi miroseau a ceară și a tămâie, străvezii de atâta umblet/ Prin lumea de dincolo, noapte de noapte și mai ales în cele/ Cu lună plină și cer limpede, neclintit ca marea ei liniște/ În fața unei judecăți pe care de fapt nu o aștepta/ Încredințată că după un loc neprihănit în împărăția lumii acesteia/ I se cuvine un loc de odihnă, de pace și de îndurare în preajma/ Celui care pe toate le vede, le cântărește și le drept socoate./ Era și nu era, era poate numai o părere după care întinzi/ Plin de cuviință mâna așa cum o întind și acum/ În fiecare dimineață lângă fereastră, în lumina soarelui/ Știind cutremurat că o întind zadarnic” (Fereastra). Textul citat comportă și alte interpretări. Fereastra e un simbol ce își schimbă dominanta semantică în funcție de contextele culturale în care apare.
Poetul se vede pe sine aidoma unui bătrân hidalgo ce trebuie să țină pasul cu propriile sale „vedenii”, cu alte cuvine, să dea voie imaginației frenetice să ia locul unui anumit fel de a fi de care vrea, parcă, să se detașeze. Timpul e cel care pune presiune pe om și‑l obligă să iasă din propriile inerții, din propriile tautologii existențiale. Citez un fragment din unul dintre cele mai bune texte din carte: „după ce le atașează sunătorii pinteni ca două rime perfecte/ Don Mariano se închină întotdeauna în poziția de drepți/ la icoane căutând din priviri pălăria de catifea, mătăniile, batista,/ nu uită să se ciupă de nas, de obraji, să mai prindă culoare/ și se urcă vioi pe căluțul de lemn gata înșeuat de aseară/ înaripat discret de două poeme cu un intens ecou lăuntric/ nu pleacă încă, așteaptă în poziție ecvestră să iasă din dulapurile sale de nuc un greier cam șui și borțos/ mirosind a lavandă ca o spaimă pioasă, stingheră/ și cu ochii roșii de veghea nesomn într‑o noapte cât veacul/ Don Mariano înțelege că‑i timpul să cânte, să fluiere, să bată din palme și pinteni pentru că timpul amușină ca un câine/ lângă porți și nu iartă, slujba poate începe oricând și trebuie/ să țină isonul vedeniilor toate câte se strâng într‑o viață întreagă/ mărunțită clipă de clipă, clipă de clipă, cri‑cri‑cri…”
Un text remarcabil este și Invoker, un fel de anti‑artă poetică până la un punct sau o luare în răspăr a prețiozității, a luxului pe care unii autori și‑l îngăduie, anume acela de a se lua prea în serios. Nu vreau să spun prin asta că Marian Barbu e un autor care nu crede în propriul său demers literar, ci doar că persistența atenției pe propria persoană conduce în final la sterilitate creatoare. Ieșirea din mitul personal e necesară pentru a evolua. Iar poezia lui Marian Barbu conține numeroase trimiteri spre această zonă problematică: antagonismul dintre persoană, omul care trăiește și scrie, și persona, imaginea pe care o livrează prin poezie despre sine. Un alt tip de antagonism, cel dintre întuneric și lumină, cu toate conotațiile regimurilor nocturne și diurne, vizează și poezia care dă titlul cărții de față. Toate acestea se combină în mod surprinzător cu tema credinței, care reprezintă un etaj superior al cărții de față, la care autorul accede neostentativ, fără gravitatea care la unii scriitori funcționează ca o mască pentru lipsa de profunzime. Cartea se încheie concluziv și aproape eminescian cu următoarele versuri: „În foșnetul clipei adânci nu se‑aude/ nici cântec, nici freamăt, nici plânsetul mic/ văzduhul albastru‑și întinde maramele ude/ și nu se mai aude nimic”.
