La marginea inimii
timpul devine abrupt:
te‑așezi pe scaun –
scaunul se rostogolește în hău;
urci un deal –
dealul coboară în tine;
cobori în amintire –
ea se lasă,
ca o imensă frunză galbenă,
peste ființa ta.
Te troienesc
mii de clipe răzlețe,
pe care‑ncerci
zadarnic
să le‑nchegi.
Timpul stă
la picioarele tale încolăcit
ca o pisică blândă,
însă gata s‑o ia din loc
la prima‑ți mișcare:
ba timpul eclipsează inima,
ba inima eclipsează timpul…
Și lucrul acesta neprevăzut
se întâmplă tocmai în momentul
când aripile, în sfârșit,
ți s‑au desfăcut, triumfătoare,
și peste timp,
și peste atacul de cord!
A pleca în lacrimă
Nu mai e nevoie de cuvinte!…
Vântul plânge, urlă și suspină.
I‑aș da și inima –
s‑o frângă,
i‑aș da și ochii –
lacrima s‑o împietrească.
Și doar auzul
1‑aș ruga
să mi‑l amplifice
de mii de ori.
Altfel
n‑aud stelele –
cum îți șoptesc numele;
n‑aud frunzele –
cum te văietă;
n‑aud stâncile –
cum te tac;
n‑aud cântul –
cum te strămută‑n izvoare;
n‑aud cum vii
din lutul
în care‑ai coborât –
pentru o clipă.
